Mă tot mir / Cucernica Elena

A mai început un an universitar, unul cu totul special, mai ales pentru clujeni. Elena Udrea s-a înscris la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, unde va urma ceva cursuri masterale. Prea cuvioasa Elena zice că l-a descoperit pe Dumnezeu în ultimul an şi că îşi dedică o mare parte din zi meditaţiilor şi rugăciunilor, ceea ce, recunoaştem, nu reprezintă o infracţiune.

„Fac 15-20 de minute de meditaţie pe zi. E important să îţi rupi 20 de minute din timp, să te retragi, să nu te gândeşti la nimic, să vezi apoi ce minuni se întâmplă în viaţa ta”, zice Udrea. Se vede treaba că Elena n-are nicio legătură cu procesul gândirii, treabă care rezultă dintr-o simplă analiză a textului care-i aparţine. Prima la mână: o mare parte din zi nu poate fi reprezentată de 15-20 de minute. A doua la mână: a medita nu înseamnă a nu te gândi la nimic, dimpotrivă, a medita înseamnă tocmai a te gândi profund la ceva.

A treia la mână: dacă stai ca planta câteva minute şi nu cugeţi la nimic, nu ţi se poate întâmpla nicio minune, motiv pentru care n-ai ce minuni să vezi. Până una-alta, Udrea a ratat deschiderea anului universitar, alegând să absenteze de la acest eveniment. Da’ nu asta-i important, ci marele ei proiect, înfiinţarea unui Institut al Fericirii, bineînţeles după finalizarea studiilor pe care nu le-a început. Am înţeles că la Institutul ăsta, care are ca model ceva ONG american, o să lucreze plini de zâmbete, de dimineaţa până seara, preoţi, psihologi şi asistenţi de dezvoltare personală. Acolo o să înveţe să fie fericiţi nu numai ortodocşii, ci şi cei de alte religii, ba chiar şi necredincioşii.

Treaba se vrea un fel de chestie ecumenică, care se adresează tuturor religiilor, un fel de religie bahai, din câte am priceput. Ca să înţelegem cum stă treaba cu obţinerea fericirii, Elena Udrea şi-a sintetizat gândirea pozitivă în următoarele frumoase şi meşteşugit alese vorbe: „Fericirea este o stare pe care poţi să o dobândeşti gândindu-te la lucruri aparent mici”. De unde tragem concluzia că Elena se gândeşte la lucruri care par mici, da’ ele pot creşte, se pot mări, treaba asta umplând-o de fericire. Pot să înţeleg cam unde bate dânsa, cu amendamentul că nu ajunge numai să te gândeşti la lucrurile mici, mai trebuie făcut ceva pentru ca ele să se facă mari.