Ma tot mir: Cearta olimpienilor

Valatuci mai albi ca neaua inconjurau Olimpul si muritorii erau invidiosi pe zeii serviti de Ganimede cu ambrozie si nectar, pentru ca dincolo de nori era Paradisul. Din invidie, muritorii au inventat o mitologie pe care au pus-o in scene de teatru. Asa, ca sa-si poata rade de zei… Se zvonea ca Ares, zeul razboiului, le bombarda sistematic pe zeite cu proiectile din mucava. Rau mare nu le putea face, da’ macar le enerva. In plus, se antrena pentru toate razboaiele lumii in care trebuia sa-si arunce sagetile otravite in sangele Gorgonei. Afrodita ii purta pica Artemidei dintr-o cauza pe care nici macar Zeus, stapanul olimpienilor, n-o deslusise. Doar le daduse aceleasi bijuterii, faurite de ursuzul, dar atat de necesarul Hefaistos, mesterul ascuns in subteranele in care-si tinea aurul. Cu care era mai zgarcit decat cu vorbele… Despre Hermes, mesagerul zeilor, se zicea ca e de fapt un puturos, iar despre Eol ca-si dezleaga vanturile doar ca sa bata in panzele corabiilor sale. Mai umbla vorba despre Apollo ca ragiie in loc sa cante la harpa si ca Poseidon poate sa dezlantuie furtuni doar in oala de noapte a unui satir caruia ii cazusera copitele si zacea la pat, pensionat pe caz de boala si invaliditate. Cam in fiecare zi, zeii se certau si peste toata cearta asta olimpiana ranjeau hidos coltii zeitei discordiei, o Erinie care imprumutase serpii Bellonei pentru a-si face par din ei si ochii lui Hades, pentru a lasa intunericul peste lumina. Pentru ea, Olimpul devenise Paradis… La un moment dat, trezit de Morfeu, zeul somnului, Cronos si-a aruncat peste olimpieni mantia timpului si uitarii. Micile certuri olimpiene s-au risipit la fel de repede ca valatucii mai albi ca neaua care inconjurau Olimpul. Muritorii au constatat consternati ca, de fapt, zeii lor nici macar nu existau. Atunci au inventat oamenii o noua mitologie, in care apareau Atena, zeita intelepciunii, Thetis, zeita dreptatii si Psyche, zeita iubirii, alta decat Afrodita cea iubitoare de functii. Numai ca oamenii au ramas cu naravurile mitologiei vechi, pe care tot ei o inventasera continuandu-si existenta cotidiana si mizera calauziti de principiul: “Daca pana si la olimpieni s-a putut, la noi de ce nu?” Ioan BOTIS