Mă tot mir / Bacul anual

Bă, mânca-v-aş gura, da’ de ce mai dăm noi bacu’, bă? Nu s-o dat şi anu’ trecut? În fieşce an trebe dat? Ce treabă am io cu corola de minuni a lu’ Vasile Blaga, ori că-i strivită, ori că nu? Nu că n-aş şti despre poetul ăla celebru care-şi aşteaptă iubita pe malul lacului ca să cutremure împreună o barcă sau despre meşterul ăla, Manole, care a pus-o pe Ana la zid şi a început să o lucreze. Mai ştiu şi că Zoe şi Tipătescu îl traduceau pe Trahanache, pentru că nu se iubeau pe faţă, ci pe la spate.

Ştiu şi din basmul în care calul lui Harap-Alb s-a luat la întrecere cu păsărica fetei de împărat. Basmele astea-s cam naşpa şi nu-s de noi, că ne plictisesc când citim de la începutul basmului că împăratul avea o grădină foarte mare şi fix în fund un măr. Fir-ar el de împărat a’ dracului cu grădina şi mărul lui cu tot, că n-am o poză cu el, să adun like-uri! Mai ştiu ceva şi din poezia aia în care paşa Hassan fuge de la locul bătăliei şi îşi ţâpă jos de pe el hainele, ca să fie mai aerodinamic.

No, acuma, asta aşa, ca să vă demonstrez numa’ că ştiu, fiţi atenţi: mai ştiu că Vitoria nu putea să stea liniştită, pentru că calul Bator nu-i oferea iubire şi mângâieri, la fel ca soţul ei, şi că ţăranul care a văzut-o singură pe Vitoria pe drum n-a ştiut că-i măritată şi s-a comportat în consecinţă. Chestiile astea-s din Baltagul, dacă nu ştiţi, şi vă spun şi ce-i baltagul: o unealtă care pe vremuri se folosea la crime. Bă, mânca-v-aş ochii, ştiu şi cum se termină, bă, nuvela asta, ca să vedeţi că am citit-o până la capăt: cu ajutorul calului, după ce a stat nemâncată paişpe zile (sincer, io n-aş fi putut face chestia asta), Vitoria, care deşi avea o vârstă înaintată era încă tânără, a găsit zăcămintele soţului ei, ăla de-i era bărbat luat cu cununie, care era mort, dar nu infidel, căzut pe spate, cu capul spart şi cu faţa în jos.