Lupta pentru integritatea tarii

* In 1945, „Congresul Poporului din Maramures” a incercat sa alipeasca judetul nostru la Ucraina Subcarpatica. Daca un primar intelept n-ar fi strigat: „Mama este una si aceasta este Romania!”, astazi, probabil, am vorbi ucraineana si am trece in Romania pe baza de viza. Gavrila Mihali Strifunda a schimbat istoria Maramuresului, demonstrand ca maramuresenii sunt oameni curajosi, de onoare si, mai ales, patrioti. Dupa Banat si Moldova, Maramuresul a fost a treia provincie aflata in pericolul de a fi smulsa din trupul Romaniei. Desi eliberat de sub horthysti de Armata a 4-a romana, sovieticii au introdus si aici un regim de ocupatie, numind ca prefect un avocat ucrainean, Ivan Odoviciuc. Reprezentantul Comisiei Aliate de Control, generalul Zaharascenko s-a instalat la Sighet si a aprobat cererile ucrainenilor indreptate catre Stalin, care solicitau alipirea Maramuresului la Ucraina Subcarpatica. Cererea era sustinuta si de presa pro-sovietica, asa ca, in scurt timp, s-a creat un adevarat curent de opinie, tot mai vehement si tot mai insistent, care dorea dezlipirea Maramuresului din Patria-Mama. Amenintati de o noua stapanire straina, maramuresenii au pregatit, in 5 martie, o adunare la Sighet. Fiecare comunitate si-a trimis invatatorii si preotii. Iar in centrul manifestarii se afla primarul Borsei, Gavrila Mihali Strifunda, care cerea demiterea lui Odoviciuc, anularea cererii abuzive de alipire a Maramuresului de U.R.S.S. si numirea unui prefect roman. Cand primarului Borsei i se cere sa contrasemneze cererea de alipire a Maramuresului la URSS post factum, Mihali raspunde ca nu el, ci comunitatea trebuie sa decida pe ce drum vrea sa mearga; iar ca sa afle raspunsul, sa vina duminica, atunci cand borsenii se vor pronunta. La „referendum”, borsenii au spus „NU”, iar Mihali i-a sustinut. Se spune ca, la auzul cuvintelor lui Strifunda, delegatul „Congresului Poporului din Maramures”, care a venit sa dea „vestea buna” a alipirii la U.R.S.S., ar fi raspuns ca: „Daca Borsa nu vrea sa adere, daca va incapatanati, nici nu e nevoie. Ne putem uni si fara Borsa. Dar vom pune granita la Valea Hotarului, vom ridica un zid inalt si atunci veti muri aici sufocati, izolati in munti, fara legaturi cu nimeni”. Primarul i-a intrerupt si le-a spus: „In primul rand, nu cred ca toti maramuresenii au hotarat sa adere la Ucraina Subcarpatica. Si apoi, daca atata amar de veacuri n-am pierit si am stat aici neclintiti ca muntii care ne inconjoara, nici de acum incolo nu vom pieri! Daca veti inalta un zid la Valea Hotarului, credeti ca ne veti desparti de ceilalti frati? Nu! Nu cred! Borsa-i mare, borsenii-s multi! Vointa noastra-i si mai mare, avem atata tarie si vointa, incat vom strapunge Pietrosul si tot vom ajunge la mama noastra, Romania. Pruncul nu poate fi despartit de sanul mamei sale. Mama este una si aceasta e Romania!”. Primarul nu credea in referendumuri organizate pe timp de razboi! Adunarea borsenilor nu numai ca a raspuns NU alipirii la URSS, dar a si cerut conducere romaneasca pentru Maramures. Amenintarile delegatilor „Congresului comitetelor poporului” veniti la adunare nu i-a frant, dimpotriva. Primarul a organizat cateva mii de voluntari, unii mai tineri au fost instruiti sa poarte arme, ceilalti, in detasamente pedestre si de cavalerie, iar altii, insarcinati cu aprovizionarea, si peste o saptamana, au plecat din Borsa spre Sighet, la inceputul lui martie, sa rezolve problema. Potrivit studiilor legate de rezistenta armata anticomunista din Romania, „Celor din Borsa li s-au adaugat taranii din satele de pe vaile Izei si Viseului. In fruntea coloanei, calare, mergea Gavrila Mihali Strifunda. La Dragomiresti, coloana s-a oprit si a fost trimisa o delegatie din trei membri care sa discute cu reprezentantii Comisiei Aliate de Control si ai comandamentului sovietic. Raspunsul a fost negativ. Strifunda, cu borsenii lui inarmati, a evitat conflictul deschis si s-au intors cu totii. Ceilalti au mers pana la Vadu Izei, unde podul era aruncat in aer de ungurii in retragere. Acolo, oamenii lui Odoviciuc in uniforme sovietice au deschis foc de arme de pe malul opus. Au cazut cativa romani. Au inceput arestarile. Se urmarea prinderea conducatorilor. Gavrila Mihali-Strifunda s-a dus la Cluj, unde a reusit sa ajunga la Petru Groza si sa-i inmaneze un memoriu”. In 7 aprilie 1954, Odoviciuc a fost destituit si s-a refugiat in Ucraina. Dar a inceput totodata urmarirea si arestarea celor care au participat la miscarea pentru integritatea tarii. Unii s-au refugiat in munti, altii s-au ascuns in podul unor case. Pentru a-l sili sa se predea si pe conducatorul miscarii, Gavrila Mihali Strifunda, Securitatea i-a arestat baiatul, student la Cluj. In puscarie, fiul lui Strifunda s-a imbolnavit de TBC si, in 1948, a decedat. In aceeasi perioada, printr-un siretlic, a reusit sa fie prins si Gavrila Mihali Strifunda de Manole Bodnaras si dus la Malmaison, pe Calea Plevnei. Nu se stie cum, la scurt timp, Mihali scapa de inchi-soare si ia calea muntilor. Insa, santajat cu pretul vietii fiicei sale, Lucretia, se preda de buna voie autoritatilor, in toamna anului 1948. Fiica sa a fost arestata si pusa sa redacteze o scrisoare, prin care ii cere sa se predea de urgenta autoritatilor. Nu a putut rezista ideii arestarii unui copil in locul sau si s-a predat. A fost condamnat la 1 an si 6 luni de munca silnica in lagarele de la Canal. Este rearestat, fiind condamnat la 8 ani inchisoare. Din cauza conditiilor inumane de detentie si a batailor, moare in 1961, in inchisoarea Botosani, in „conditii neelucidate”. Lupta impotriva alipirii Maramuresului la U.R.S.S a facut apel la tineri, tarani si intelectuali, deopotriva. In fata amenintarii „rosii”, mai multe grupuri au decis sa-si apere Tara si onoarea cu arma-n mana si sa se retraga in munti. Intre 1948 si 1956, in zona Dragomiresti, a actionat Grupul Ion Ilban. Organizarea rezistentei anticomuniste din Dragomiresti a fost facuta de Ion Popsa, in martie 1949, iar conducatorul grupului a fost taranul Ion Ilban. Cei 7 membri ai grupului au fost descoperiti in luna mai 1949, dar au reusit sa fuga in padure, in Muntii Tiblesului. Acolo, i-au intalnit pe fratii Gheorghe si Dumitru Pasca din Salistea de Sus, care le-au dat arme si grupul de partizani s-a marit. In vara si toamna anului 1949, au avut cateva ciocniri cu urmaritorii, apoi si-au construit un adapost, dar acesta a fost descoperit de un paznic de vanatoare, care le-a promis partizanilor ca nu-i va trada, dar i-a pus pe securisti pe urmele lor. Intr-o zi, au fost inconjurati de securisti, dar au reusit sa fuga. O luna, au stat ascunsi in padurea de pe Magura. Dar intr-o zi, a dat peste ei un alt partizan, care a promis ca nu-i va denunta. Acesta s-a predat insa securistilor si i-a „turnat”. A urmat a doua ciocnire cu fortele de ordine, dar partizanii au scapat si de aceasta data. Ca razbunare, securistii au intrat in comuna si au inceput sa bata oamenii la intamplare. Au fost arestati vreo 150, familii si rude. Partizanii s-au hotarat sa se predea, spre a-i scapa de chinuri. Au fost dusi la Sighet, unde Ilie Zubascu a fost ucis in timpul anchetei. 38 de inculpati au fost condamnati de Tribunalul Militar Cluj. A scapat numai Gheorghe Pasca. Acesta a murit in paduri, impuscat in ziua de 6 februarie 1956. A trait cu Ioana Vlad, a doua sotie, in padure. Acolo, i s-a nascut fetita, iar in luna mai 1953, sotia era din nou gravida, in luna a 6-a. A fost arestata si anchetata la Militie. Cel de al doilea copil, Gheorghe, nascut in temnita, avea numai doi ani si jumatate cand i-a fost impuscat tatal. In Muntii Tiblesului, s-a format, in 1949, Gruparea „Nicolae Pop”, sub conducerea padurarului Nicolae Pop din comuna Lapusu Romanesc. Om bun si drept, in anul 1944, salvase cateva familii de evrei pe care horthystii le-ar fi trimis la Auschwitz. Securitatea il urmarea, pentru ca ii ajuta pe fugarii ascunsi prin paduri, muritori de foame. Fusese si membru al P.N.T-Maniu. In mai 1949, profesorul de religie Vasile Pasca din Targu Lapus fusese prins iesind din casa lui Nicolae Pop, noaptea. Securistii au intrat ca sa-l aresteze, dar el si-a luat arma de vanatoare si a iesit prin usa din spate, in padure. Cu ajutorul unui alt partizan, l-a scapat si pe Vasile Pasca si s-au unit cu trei partizani maramureseni. Copiii lui Nicolae Pop, Aristina, eleva, si Achim, amenintati cu arestarea, s-au alaturat grupului. Conducator a fost ales Nicolae Pop, cunoscator al padurilor din zona. In august 1950, li se alatura inca 7 tineri din Ieud, grupul atingand efectivul de 17 luptatori. Erau ajutati de zeci de localnici. Toti erau insa urmariti informativ, iar teroarea asupra taranilor pentru a-i sili sa intre in colectiv crestea. Familiile partizanilor erau arestate, batute, umilite. Sotia lui Nicolae Pop a zacut la pat 17 saptamani dupa ce a venit de la Militie. La 15 august 1952, zeci de familii din zona Lapusului au fost deportate in Baragan, pana in anul 1957, taindu-se astfel caile de aprovizionare ale „oamenilor de padure”, iar casele lor, incendiate. In iarna anului 1952, Securitatea a descoperit bordeiul partizanilor. Alarmati la timp, acestia au scapat. Ramanand fara adapost si alimente, grupul s-a dispersat, pentru a supravietui mai usor. Zona a fost invadata de trupele de Securitate, care scotoceau sistematic. Partizanii erau cautati si cu avionul. Nicolae Pop a paralizat pe partea dreapta si nu mai putea vorbi. Avea 54 de ani. S-a spovedit si impartasit la calugarul din satul Ungureni si a cerut, prin semne, sa fie predat Militiei, unde a disparut. Ramas fara conducator, grupul Tiblesul a fost lichidat cu usurinta, de regula prin tradare. Cei capturati au fost judecati la Oradea, de vestitul general maior de justitie Alexandru Petrescu. Cativa au fost impuscati in lupta, intre care preotul Atanasie Oniga. Printre partizanii Maramuresului, s-a aflat si „haiducul” Vasile Blidaru, care, din cauza unui conflict cu gestionarul cooperativei din sat, a fost parat ca „dusman al poporului”. A fost arestat, dar a evadat. Pentru a-l sili sa se predea, securitatea i-a torturat si amenintat familia. A reusit sa fuga din tara, dar a revenit in 1956, iar in vinerea de Rusalii a anului 1958, a fost ucis miseleste. Sotia fusese obligata sa divorteze de el, dar a fost condamnata la 10 ani de temnita grea, pentru ca i-a fost sotie. Iezerul, cu conturul Romaniei Mari In luna iunie 1939, Printul Mihai I, insotit de profesorul Dimitrie Gusti si de alte personalitati, a sosit la Borsa, la invitatia primarului Mihali Gavrila Strifunda. Alesul i-a spus Majestatii Sale ca lacul Iezer de pe Muntele Pietrosul are conturul Romaniei Mari. Emotionat, Majestatea Sa a tinut sa urce muntele, sa vada minunea. Si a vazut-o. A ingenuncheat pe marginea lacului si s-a rugat Celui de Sus ca Romania sa dainuie vesnic, precum lacul si muntele Pietrosul, cea mai mare si mai frumoasa piramida din lume. Cine a fost Gavrila Mihali Strifunda? In raportul privind condamnarea comunismului, apare si o mini-biografie a primarului borsean Gavrila Mihali Strifunda: „Nascut la 25 aprilie 1901, in localitatea Borsa, Maramures. Taran. Primar liberal din 1935 pana la ocuparea Ardealului de Nord. Reales dupa eliberare, in octombrie 1944. In februarie 1945, prefectul procomunist Ivan Odoviciuc i-a cerut lui Stalin alipirea Maramuresului la U.R.S.S. Ca reactie, s-a constituit Consiliul National Roman al Maramuresului, ce chema maramuresenii sa lupte impotriva ocupatiei sovietice. Mihali Gavrila a reusit sa ridice satele din Valea Izei pe cele din Valea Viseului, la 5 martie 1945. A avut loc o confruntare la Podul Izei, iar sovieticii au deschis foc asupra multimii, facand mai multe victime. Mihali Gavrila s-a dus la Cluj si i-a inmanat un memoriu lui Petru Groza, dupa care s-a refugiat in munti. Prefectul Ivan Odoviciuc a fost destituit la 7 aprilie 1945, dar Mihali a fost dat in urmarire. Unul din fiii sai a fost arestat ca ostatic si a murit in inchisoare. Prins si arestat in 1948. Dupa eliberare, s-a refugiat in munti si a fost din nou dat in urmarire (din 1949). De data aceasta, a fost arestata fiica sa si a fost pusa sa-i scrie o scrisoare in care sa-l roage sa se predea autoritatilor. N-a putut rezista la ideea arestarii unui copil in locul sau si s-a predat (in iarna lui 1949). Condamnat la un an si 6 luni de munca silnica in lagarele de la Canal. Rearestat in noiembrie 1958. Condamnat de Tribunalul Militar Cluj la 8 ani inchisoare, pentru uneltire contra ordinii sociale. A murit la Penitenciarul Botosani, la 21 februarie 1961”. Ioana LUCACEL ioana@gazetademaramures.ro