Lumina Învierii din adâncurile Minei Baia Sprie

În urmă cu circa şase decenii, în una dintre cele mai crunte colonii de muncă din ţară-Mina Baia Sprie, în plin regim de teroare şi exterminare, s-a oficiat Slujba Învierii * Riscându-şi viaţa şi sănătatea, preoţii-deţinuţi politici, îmbrăcaţi în zeghe, au spus: „Veniţi de luaţi lumină!”. Dangătul clopotelor a fost perfect imitat: sfredelele de perforat au fost aşezate în fel de fel de unghere, încât cântecul lor amplificat de ecoul galeriilor a creat o adevărată atmosferă divină.

Trupuri firave, îmbrăcate în haine vărgate, îngenunchiate cu smerenie. 560 de metri sub pământ. Lămpile de miner    s-au stins. E întuneric şi linişte. Deodată, sfredelele de perforat încep să sune a dangăt de clopot. Vreo opt preoţi, fără sfinte odăjdii, sfinte vase, ci doar în salopete şi opinci, aşteaptă să înceapă slujirea. Deodată se aprinde o lampă. Părintele Antal strigă: „Veniţi de luaţi lumină!”. Toţi şi-au aprins lămpile. Lacrimile curg şiroaie pe obrajii supţi şi mâinile le tremură pe lămpi. „Dacă a coborât în iad, Hristos poate coborî şi în infernul nostru”. În inima pământului, în infernul uneia dintre cele mai crunte colonii de muncă din ţară, o mână de preoţi curajoşi, deţinuţi politici, au creat un colţ de rai.

În urmă cu şase decenii, în 1954 după unii autori, după alţii în 1951, în colonia de muncă de la Baia Sprie, în plină teroare comunistă, a avut loc una dintre cele mai înălţătoare Slujbe de Înviere. Un eveniment unic în istoria neagră a comunismului.

Colonia era aşezată într-o căldare înconjurată de munţii Gutinului şi reprezenta locul de muncă al celor 7-800 de condamnaţi la pedepse mari. Primii deţinuţi au fost aduşi de la Aiud. Treptat, treptat, au sosit deţinuţi pedepsiţi de la alte închisori, iar după închiderea Canalului, o parte dintre supravieţuitori a fost dirijată aici. La început alimentaţia a fost bună. Se primea o cantitate de 250 de grame de pâine din partea Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi 1.000 de grame din partea Combinatului minier. Cele două feluri de mâncare erau completate de slănină, halva şi marmeladă, primite la intrarea în mină. Din cauza gazelor şi a prafului, pofta de mâncare dispărea. Greţurile şi arsurile făceau ca marmelada şi pâinea, alimente ce fermentează, să nu mai poată fi consumate. S-a ajuns atunci la înţelegerea ca fiecare să ia atât cât are nevoie, după constituţia fizică şi pofta de mâncare. Din 1953, se schimbă însă conducerea închisorii şi odată cu acest an, se dezlănţuie teroarea. În primul rând s-a redus pâinea la 300 de grame, mai puţin de un sfert în comparaţie cu ce se dădea înainte.

Norma s-a mărit la 7 tone minereu de om pe schimb, lucru foarte greu de realizat. Munca, pe lângă că era grea, era şi periculoasă, atât de la plumb, din cauza urmărilor asupra organismului, cât şi de la cupru, unde exista pericolul accidentării cu materialul tăios ce cădea de pe tavan. Unora li s-a tăiat piciorul din cauza copturilor de pe bolta galeriilor.

Pe zi ce trecea, teroarea începea să se accentueze. Celor bolnavi nu li se dădea îngrijirea de care aveau nevoie. Cei ce protestau erau pedepsiţi. Între deţinuţi, solidaritatea se cimenta. Suferinţa îi unea în faţa muncii de exterminare. Informatorii administraţiei din rândul deţinuţilor erau cunoscuţi şi izolaţi.

În contrast cu munca deosebit de grea şi primejdioasă, cu regimul coloniei, dar şi cu principalele evenimente negative care s-au desfăşurat la colonia de muncă din cadrul Exploatării Miniere Baia Sprie, o parte dintre deţinuţii politici au reuşit să-şi menţină moralul prin solidaritate şi viaţă spirituală. Impresionante sunt relatările despre felul în care erau oficiate slujbele cu ocazia unor mari sărbători religioase, cuprinse în lucrarea doctorului Marius Uglea: „şi am făcut un Paşte acolo, la Baia Sprie, în mină. Aveam vreo opt preoţi şi am făcut slujbă de Înviere. Toţi ne-am strâns acolo în abataj, că abatajul era larg, cred că am fost vreo sută de deţinuţi, şi un preot din Topliţa, nu-i mai ştiu numele, avea lampa aprinsă, şi noi am stins lămpile şi pe urmă zice: «Veniţi şi luaţi lumină». La un moment dat au apărut şi miliţienii pe acolo, s-au oprit şi n-au zis nimic absolut, şi au stat acolo, chiar făcându-şi cruce.”

Este relevant în acest sens şi comentariul Luciei Hossu Longin despre Noaptea de Înviere, petrecută de deţinuţi în subteran:

,,Noaptea de Paşti a anului 1951. Hotărârea de a sărbători Învierea Domnului a fost îmbrăţişată de toţi deţinuţii din lagărul de la Baia Sprie. Ca o formă a rezistenţei, a împotrivirii, am recompus, cu ajutorul martorilor supravieţuitori: Nicolae Păun, Vasile Boaru, Mircea Moţei, Mircea Buteanu, Victor Paulian, Ionică Băurceanu, Învierea din această noapte, împărtăşirea speranţei prin lumină. Agăţate cu sfori de colţurile de rocă, sfredelele rezonau precum clopotele bisericilor în libertate.

La bătaia clopotelor, amplificată de intensitatea bolţilor, au dispărut şi ziduri, şi frontiere, şi munţii de plumb. A rămas covârşitoare credinţa. Ferecaţi în piatra dură, în muţenia lor de ieri, au azi chipurile fulgerate de lumină. Au fost sute aici, îngenuncheaţi în faţa liturghiei, în acea noapte a anului 1951, şi au rămas în viaţă câţiva. Lampa de carbid a preotului Antal mai izvorăşte şi azi lumină din lumină.”.

„Când am intrat în ascensor, am intrat cântând „Hristos a înviat!“. Apoi am auzit pe cei care coborau de la suprafaţă în mină în locul nostru, am putut auzi cântecul lor în adâncime, în mină. Cântecul a început jos sub pământ, a continuat în ascensor şi la suprafaţă. Am intrat la duşuri cântând. După spălare ni se dădea ceai, dar atunci autorităţile ne-au încuiat în dormitoare două zile. După cele 2 zile, ne-au adunat pe toţi în faţa comandantului lagărului.

„Ştiţi de ce aţi fost încuiaţi, nu-i aşa? Când vă va intra în minte că sunteţi aici pentru reeducare? Când o să vă vină mintea la cap? Priviţi aici, băieţi! (şi au îndreptat ameninţător puştile lor spre noi). Toate vieţile voastre sunt în mâinile noastre: suntem cei care decidem ce se va întâmpla cu voi. Şi am decis că voi nu sunteţi buni de nimic. Vă vom împuşca pe toţi. Acum, toţi preoţii în dreapta mea!”

Acolo am fost 20 de preoţi atât ortodocşi, cât şi greco-catolici. Eu personal n-am ieşit, am stat împreună cu laicii. Apoi, comandantul a început din nou: „Acum, uitaţi-vă bine la ei! Vedeţi! Aceştia sunt cei care vă învaţă ideile lor politice. Aceştia sunt criminalii care vă bagă în cap ideea de Dumnezeu. Eu nu ştiu de unde au luat preoţii ideea de Dumnezeu. Hei, voi! îndrăzniţi să spuneţi că voi credeţi în Dumnezeu?! Oricine spune că mai crede în Dumnezeu să facă un pas în faţa mea, chiar acum!“

Ce puteam să fac? Nu am făcut pasul prima dată, dar acum trebuia să-l fac. Nu am avut curajul în primul moment, dar de data asta mi-am spus mie că trebuia să recunosc ceea ce aşa şi era: credeam în Dumnezeu.

Am păşit în faţă. Comandantul mă cunoştea foarte bine. „Hai, spune, de unde eşti?”

I-am spus de unde sunt şi m-a întrebat:

– „Crezi cu adevărat că există Dumnezeu, nu-i aşa?”

– „Nu sunt mai mulţi decât tine? Hai să-i chemam pe toţi aici”.

Şi au adunat toţi preoţii. Curtea lagărului era plină de gropi adânci şi pline cu apă. Superiorii ne-au alergat prin acele gropi timp de 2 ore. După aceea, nici una din acele gropi nu mai era plină de apă, curtea a devenit

ca o mlaştină murdară.

(Pr. Justin Pârvu - „Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruită lui Hristos – vol I”)

„În săptămâna Patimilor, unii deţinuţi au zis:

- Ce-ar fi, părinte, ca la Sfintele Paşti să facem o slujbă în mină? Să serbăm si noi Învierea!

- Nu e permis, dar, dacă doriţi, să încercăm să o facem. Păstraţi discreţia, ca să nu audă agenţii turnători.

De la om la om au fost anunţaţi cei ce trebuiau să participe la slujbă, căci de unii ne temeam să-i anunţăm. Cu o bucurie ascunsă se aştepta Ziua Învierii.

Veni Vinerea - ziua marii şi Sfintei Patimi - şi administraţia ne-a dat după ciorbă cea mai bună mâncare. Dar deţinuţii au preferat să postească. Unii n-au vrut să primească friptura. Eu am primit-o şi am păstrat-o pentru ziua Învierii. Niciodată nu s-a mai dat friptură. Dar de acum se va da şi în viitor în Vinerea Patimilor la deţinuţi să se „spurce” cu mâncări de dulce.

La orizontul 12 unde lucram eu, la 560 de metri adâncime, mai lucra şi preotul Valeriu Antal şi diaconul Teodor Bej. Ne-am înţeles împreună cu bucurie şi entuziasm. Am intrat seara în mină, în noaptea Paştilor. Cei anunţaţi ştiau ce va fi. Mai înainte de ora 12:00 noaptea s-au tras „clopotele”. Cum?

Nişte sfredele legate unul de altul în poziţie verticală erau ciocănite cu un alt sfredel şi sunetul trecea de la unul la altul, încât aveai impresia că sunt chiar nişte clopote adevărate.

Tragerea „clopotelor” era anunţul ca oamenii să coboare pe galerie la locul stabilit pentru sfânta slujire. Din toate părţile coborau oamenii cu lămpile de carbid aprinse şi luau loc.

Noi preoţii nu aveam nici sfintele odăjdii, nici sfintele vase, ci eram în salopete şi opinci. Aşa am început slujirea.

Am cerut tuturor să se stingă lămpile. Apoi s-a aprins lampa părintelui Antal care a strigat:

„Veniţi de luaţi lumină!” toţi şi-au aprins lămpile. Slujba a continuat cu un avânt sublim.

Din toate piepturile răsuna cântecul de slavă: „Hristos a înviat!”. Slujba era ascultată în genunchi. Memoria excepţională a diaconului Bej ne-a înlesnit să cântăm mai toate cântările atât de frumoase ale utreniei Învierii.

Pe la mijlocul slujbei, veni spre noi şeful informatorilor, căpitanul de jandarmi Petrescu, deţinut ca şi noi. El fusese prins de camarazii lui de cameră că făcea marea „crimă” că se roagă cu pătura trasă peste cap. A fost puţină tresărire când a fost văzut că vine. Colegii de slujire m-au întrebat:

Şi Petrescu, văzând liniştea noastră, nu a îndrăznit să zică nimic şi s-a aşezat în linişte printre ceilalţi, ascultând până la capăt sfânta slujbă. Apoi toţi s-au retras la locurile lor de muncă.

A fost ceva fantastic. Atmosfera de taină a minei la 560 metri sub pământ cu lămpile de carbid în mână a dat sfintei slujbe o notă atât de intimă, atât de profundă şi de măreaţă, încât toţi am fost foarte mişcaţi. Misterul credinţei le-a trezit tuturor o înfiorare sfântă şi o mulţumire negrăită care le-au zguduit sufletele până în străfunduri. Au trăit câteva clipe uitând de condiţia lor de deţinuţi. Efectul slujbei a fost cuceritor. Condor, maistrul ungur care era cu noi în mină, fost şef comunist peste întreg Ardealul în timpul când comuniştii erau în prigoană şi luptau subversiv, am aflat mai târziu că s-a retras la mică distanţă să nu fie văzut şi a ascultat slujba în genunchi.

La ieşirea din mină, în lift toţi cântau „Hristos a Înviat”, deşi ofiţerii lagărului şi paznicii ne aşteptau afară şi erau văzuţi.

Bucuria era pe feţele lor şi nimic nu i-a putut opri. Nu au avut neplăceri după aceea pentru slujba aceasta”.

Pr. Nicolae Grebenea - Amintiri din întuneric

Împuşcat de Paşte

După unii autori, tot de Paşte a fost împuşcat preotul Şerban. Evenimentul e descris de istoricul Marius Uglea în lucrarea sa de doctorat:

„Acest lucru s-a întâmplat la puţin timp după ce preotul Şerban refuzase să mai intre în mină pe motivul că este bolnav. Lăsat afară, a fost însărcinat cu pavarea unei alei, fiind împuşcat în timp ce a fost trimis după piatră în spatele unei barăci, în aşa-numita zonă interzisă, formată dintr-un coridor lat de 2 metri ce înconjura colonia şi care avea specificaţia ,,Atenţie! Împuşcare fără somaţie!’’.
Procurorii nu au întârziat să apară, dar toată ancheta s-a sfârşit în condiţii necunoscute, fără nici un rezultat. Uciderea preotului Şerban, precum şi anchetarea morţii acestuia se înscrie, bineînţeles, între acele demonstraţii de forţă prin care organele Securităţii prezente între deţinuţi voiau să le sugereze acestora că viaţa lor nu prezintă nici o importanţă pentru regimul ,,democraţiei populare’’, pentru care, era benefic ca deţinuţii să se simtă terorizaţi permanent”.