Lumina credinței și a tradițiilor, în Țara Catedralelor de lemn

Maramureşul este locul în care tradiţiile de Paşti sunt neschimbate de secole, iar Lumina Învierii umple sufletele oamenilor de bucurie, credință și speranță. În preajma Marelui Praznic al Învierii Domnului, Maramureșul devine un tărâm de poveste, dar mai cu seamă unul al credinței. Nu doar natura, ci mai ales oamenii se reînnoiesc, primind în suflet, odată cu Lumina Învierii, credință, dragoste și nădejde.

În vremurile trecute, viața oamenilor se împărțea între lucrul casei, munca pământului și, în mod deosebit, rugăciunea. Și astăzi, în Săptămâna Patimilor, bisericile sunt pline de credincioși, care lasă treburile deoparte ca să asculte deniile şi să îşi curețe sufletul înainte de Învierea Domnului.   
Postul înseamnă pocăință și smerenie. De aceea, potrivit tradiției, nu este bine să porți haine colorate în post, iar culoarea roșie este interzisă. Nimeni nu are voie să îmbrace haine noi, hainele trebuie să fie modeste, oarecum cernite.
Un alt obicei specific zonei este cel de a se oferi pomană pentru sufletele celor plecați. În Joia Mare, maramureșenii de peste deal împart ouă crude oamenilor săraci şi aprind un foc mare în fața casei, astfel se încălzesc sufletele rudelor trecute la cele veșnice.

În satele tradiționale maramu­re­șene, se obișnuiește ca în Joia Mare să se vopsească ouăle. În alte locuri, acest obicei se practică în Vinerea Mare. Ouăle roșii sunt asociate cu jertfa Mântuitorului, însă și celelalte culori au semni­ficații. Credința populară spune că, atâta timp cât vor fi vopsite ouăle roșii, răul va fi ținut departe. Tradițiile de Paști sunt nenumărate în Maramureș și se leagă nu doar de vopsirea ouălor, ci și de ciocnitul lor. Dacă în cele mai multe zone ouăle se vopsesc, există și re­giuni, cum ar fi Lăpuș, unde acestea se încondeiază. În Țara Lăpu­șului, ouăle se lucrează cu ceară, fiind ornate cu diverse motive florale, după care se trec o singură dată prin culoare. Despre oul roșu se spune că poate fi și un păzitor al casei.  

Conform tradiției, ouăle se ciocnesc în ziua de Paști, rostind „Hristos a Înviat!” și  răspunzând „Adevărat a Înviat”. În alte locuri, însă, imediat după slujba oficiată în Noaptea Învierii, sătenii își cer iertare unii de la alții, după care ciocnesc ouăle.  Un alt obicei practicat și în Maramureș este cel al sacrificării mielului. În trecut, mielul era sacrificat doar sâmbăta de către bărbați. Mielul îl închipuie, de fapt, pe Mântuitorul Hristos care a fost pedepsit fără vină. 

 

Paștele - Învierea Domnului era și este considerată cea mai importantă sărbătoare creștină de peste an. În noaptea de sâmbătă spre duminică, are loc slujba de Înviere.
La ora douăsprezece fix, un grup de feciori se urcă în turnul bisericii, de unde strigă de trei ori ,,Hristos a înviat!”, apoi bat clopotele. În unele sate, răsună  împușcături, trase de flăcăi, din țevi încărcate cu carbid, peste care se toarnă puțină apă și se dă foc printr-o gaură a țevii situată la circa 20 de cm de la sol. În Duminica Învierii, dis-de-dimineață, se pune într-un ibric apă rece, un ou roșu, un ban de argint şi se spală cu această apă pe față pentru a fi roșii în obraji ca oul şi pentru a avea belșug tot restul anului. Toată lumea trebuie să poarte haine noi.
Apoi tot satul participă la Sfânta Liturghie, după care se sfințesc bucatele aduse în coșărci acoperite cu șterguri brodate. Din coșarcă nu lipsesc pasca, colacul cu nucă, mielul umplut, ouăle roșii, vinul, slănina, cârnatul și o lumânare. În această zi, nimeni, nici chiar copiii mai mărișori, nu mănâncă nimic până nu gustă din pasca sfințită, după care se servesc și celelalte bunătăți.
După-amiază, toți creștinii participă la slujba de vecernie, după care, în curtea bisericii, copiii, în special fetele, iau parte la diferite jocuri precum: ,,Mi-am pierdut o batistuță”, ,,Țăranul e pe câmp” etc. Începând din această zi și până la sărbătoarea ,,Înălțării Domnului”, în sat salutul tuturor va fi: ,,Hristos a Înviat!”, cu răspuns ,,Adevărat a înviat!”.

* * *

Tot de Paști se pune un accent deosebit pe cultul morților. Tocmai de aceea, în unele zone din județ, precum Lăpuș, se obișnuiește ca, după Sfânta Liturghie care are loc duminica, în prima zi de Paști, să se organizeze o masă în cimitir, la mormântul strămoșilor.

* * *

A doua zi de Paști, în special în satele din Chioar, avea loc un vechi obicei agrar „Udătoriul”, care se păstrează și astăzi în comuna Șișești. Termenul de „udător” sau „udătoriu”– cum mai este cunoscut – vine de la obiceiul agrar străvechi care presupunea ca oamenii satului (udătorii) să îl ude pe cel care ieșea primul la arat. Udătoriu este un bărbat care a ieşit primul la arat cu condiţia să fie căsătorit, cu familie cât mai numeroasă şi să aibă boi. Cel ales trebuia să fie om de vază-n sat. Înainte cu câteva săptămâni de sărbatoare, doi feciori erau aleşi de crai, iar prima lor misiune era de a-l găsi pe cel dintâi gospodar ieşit la arat. Urmau tratativele cu udătorul, dar un rol în aprobarea desfăşur[rii obiceiului îl aveau şi autoritățile locale, care atestau calităţile celui ales.

Obiceiul agrar are drept scop asigurarea fertilităţii câmpului. Ud[toriu avea ca semnificaţie reîn­vie­rea naturii. Se leagă de Paşti, care în ebraică înseamnă „trecere” şi, totodată, e sărbatoare mare şi lumea nu lucrează. Astfel a ajuns să fie organizat a doua zi de Paşti, când feciorii, oamenii căsătoriți și femeile se adunau în tinda bisericii, unde era adus udătorul în faţa preotului pentru a primi dezlegarea obiceiului, prin plata unei dispense.

După aceea are loc o „confruntare” între crai şi diac, ultimul acceptând să deschidă biserica doar dacă este răsplătit cu un litru de horincă. Apoi, clopotarul anunţă, în faţa întregului sat, alegerea udătoriului. Cei doi crai îl ridică pe sărbătorit, strigând: „Sus cu udătoriu!”, iar restul suflării r[spunde: „Să trăiască!”. Momentul era urmat de împărţirea „funcţiilor”. Astfel, patru feciori primeau funcţia de feşnici (feciorul considerat mai tare era numit comarnic), alţi patru, dintre tinerii cei mai ageri, erau numiţi jendari: şef de post, judecător, care ştia mai multă carte, mulţitor, scăzător, doctor, boactăr, doi sanitari, păcurar, porcar, astfel încât toată comunitatea feciorilor să fie cuprinsă în obicei.

Participarea lor era obligatorie. Tinerii străini primeau funcții după imaginația crailor. În acest timp, udătoriu se retrăgea pentru a-şi pregăti plugul, îl lega de teleguţa pe care o ducea lângă o grămadă de buturugi, ferăstraie, securi, unelte pe care le foloseau feciorii. Acesta trasa un cerc în perimetrul căruia ascundea un ban. Acest ban trebuia găsit de flăcăi. Însoţiţi de un întreg alai, feciorii veneau la casa udătoriului. Cei cu funcții mai însemnate începeau să caute moneda, folosindu-se de uneltele lăsate de udători. În tot acest timp, udătoriu îşi lua ultimele măsuri de precauţie pentru ca, în cazul descoperirii monedei, să poată fugi şi să se ascundă.

După găsirea monedei, craii trebuia să înjuge boii la car, să-l împodobească cu panglici şi ciupi roşii sau tricolore, şterguri şi curele. Udătoriu era pus pe teleguţă, flancată de feciori de-o parte şi de alta, şi dus cu alai la o apă curgătoare. Bătrânii încercau, prin viclenie, să distragă atenţia feciorilor ca ud[toriu să poată fugi.

Ajunşi la râu, în ritmul muzicii, craii îl luau pe udător, unul de-o parte, celălalt de alta, îl duceau la marginea râului şi, în aclamațiile celor din jur, îl stropeau cu apă. În timp ce făceau urări de an bun, se închina cu horincă. Udătoriu arunca şi el apa peste mulţime, fiind udată toată lumea, până şi boii care au tras plugul. Apa, ca element ritual, avea rol de purificare şi de fertilitate.

De la râu, întreg alaiul se întoarcea la casa udătoriului, în acordul muzicii şi al strigăturilor feciorilor. Mâncarea şi băutura o aduceau parti­cipanţii la obicei: feciorii aduceau horincă, iar fetele veneau cu o coşarc[ în care era mâncare. Ajunşi aici, începea jocul, fără însă a se face abateri de la restricţiile perioadei, cunoscute de tot satul: feciorii nu aveau voie să joace cu neveste, iar bărbaţii cu fete. Pe de altă parte, se avea grijă ca nimeni să nu îmbrăţiseze fata cu care joacă, aşa cum, o săptămână întreagă după aceea, feciorii nu aveau voie să viziteze fetele.
Dacă vreun fecior încălca restricţiile, era denunţat, luat pe sus de cei doi sfetnici şi dus în faţa judecăţii. Erau chemaţi doctorul, care trebuia să dea diagnosticul, judecătorul, sentinţa, înmulţitorul o mărea, iar scăzătorul, sub diferite motive, o reducea la formă iniţială. Sfetnicii îl ţineau, comarnicul îndeplinea sentinţa lovindu-l în talpă cu un mai special făcut, mare, greu, în aşa fel încât loviturile să fie dureroase. Cel pedepsit avea voie să facă recursuri: „N-o fost bine cum mi le-ai dat. Hai să-ţi arăt eu cum să dă!”. Comarnicul era obligat să primească înapoi loviturile, însă pe urmă avea dreptul să arate ce-a învăţat. Astfel, se ajungea la bătaie între feciori, ba chiar la judecată. Feciorii încălcau restricţiile pentru a le arată fetelor dragostea ce le-o poartă.

Începând de luni seara, timp de o săptămână, în tot satul era o adevărată avalanşă de urmăriri şi controale. Toţi feciorii erau în alertă, supraveghindu-se îndeaproape. Familia fetei era obligată să dea drum liber cercetătorilor. Fata care se opunea era pedepsită la unul din cele trei jocuri ce aveau loc în acest răstimp. După terminarea celor 12 jocuri fecioreşti, avea loc ospățul udătoriului. Toți cei ce aveau o misiune în practicarea ritului erau invitaţi la masă. Marţi seara avea loc ospăţul dat in cinstea udătoriului la casa primului crai. Aici se desfășura şi jocul. După o săptămână, se făcea joc la cel de-al doilea crai. Către ora 5 dup[-amiaza, se adunau craii, udătoriu, comarnicul şi ceilalți feciori. De faţă cu poporul, comarnicul arunca maiul, aruncarea lui însemnând căderea tuturor restricțiilor, redarea libertății de acţiune a feciorilor, o libertate ce viza drepturile în conformitate cu legea bunei-cuviinţe, specifice întregii comunităţi săteşti.

* * *

Șirul tradițiilor pascale este mult mai lung și mai complex. Dar credem că v-ați convins deja că în Maramureș, „ţară veche, cu oameni fără pereche”, obiceiurile şi tradițiile pascale sunt din cele mai frumoase, ele simbolizând trezirea la viaţă, prin Învierea Domnului şi prin venirea primăverii.