Lumea de ieri și împărăția care va veni

„Am intrat în închisoare orb și ies cu ochii deschișiˮ. Acestea sunt cuvintele ce se găsesc în pagina 456 din „Jurnalul Fericiriiˮ.

Există o părere că această transformare a Părintelui Nicolae Steinhardt ar ține exclusiv de convertirea lui la creștinism și, prin urmare, nu ar fi suficient de relevantă pentru cei născuți în familiile creștine. Însă, dacă am încadra această experiență în contextul epocii și al originii pământești a Părintelui Nicolae, o să înțelegem mai bine o altă dimensiune a transformării lui, extraordinar de revelatoare pentru toți creștinii, astăzi mai mult ca niciodată, anume atitudinea lui față de colapsul civilizației în care trăim și noi astăzi, desigur, sub altă formă.

Cu toții știm că Părintele Nicolae a fost evreu, dar ce înseamnă mai exact acest lucru? Când ne întâlnim cu un evreu, deseori proiectăm asupra lui fie imaginațiile noastre legate de pasajele din Vechiul Testament, fie stereotipurile create de-a lungul secolelor de conviețuire. De fapt, acesta este comportamentul implicit al majorității oamenilor când se întâlnesc cu un străin, cum și mie mi s-a întâmplat deseori.

Însă, acest comportament este extrem de contraproductiv, pentru că stereotipurile sunt departe de realitate. Ele sunt, de fapt, mitificarea unor aspecte mai mult sau mai puțin marginale din realitate. În tot cuprinsul Jurnalului Fericirii, părintele nu a făcut nici măcar o singură referință la temele principale ale Iudaismului Rabinic; de fapt, nici nu există dovezi că el ar fi făcut Bar Mitzvah.

Nicu Aureliu a fost un evreu așkenazi intelectual burghez, fiul unui administrator de fabrică, înrudit cu Sigmund Freud și cititor al lui Marcel Proust. Am putea afirma că el a fost o imagine vie a ceea ce însemna evreul hiloni, adică secularizat, din Europa. Trebuie să pornim de la acest fapt pentru a înțelege gândirea lui.

Începând cu Iluminismul, o bună parte din evreii așkenazi s-au secularizat prin mișcarea Haskalah, pentru a se acomoda cu noile evoluții intelectuale din Europa. Aceștia au fost printre primii oameni din lume care, deși trăiau într-un context social încă marcat de o etică conservatoare, au reușit să-și reconcilieze pe deplin identitatea religioasă cu liberalismul și raționalismul. Cu alte cuvinte, ei au dezvoltat un fel de indiferentism religios, apelând la umanismul secular drept o alternativă la conștiința normativă transcendentă.

Mai precis, este vorba despre o distanțare voluntară a omului de Dumnezeu, al cărei scop este scăparea de constrângerile inerente unui stil de viață moral. Aceasta a fost, în mod evident, cauzată de mândria manifestată sub forma unui exces de încredere în puterea și rațiunea umane și de o deviere de la iubirea și libertatea autentice.

Într-o astfel de orbire duhovnicească se afla Nicu-Aureliu până la arestarea lui, așa cum el însuși a mărturisit în pagina 148 din Jurnalul Fericirii, unde s-a comparat pe sine cu o vită. Orbirea lui nu era intelectuală și nici nu era legată de alfabetizarea educației teologice, pentru că, în copilărie, el a participat la ora de religie ortodoxă la școală, iar în 1935 a publicat Eseul despre o concepție catolică a Iudaismului.

Aceasta era, de fapt, situația generală a oamenilor care împărtășeau aceeași experiență de viață cu el și tocmai în asta constă relevanța transformării lui pentru epoca noastră, întrucât ceea ce era o situație minoritară a devenit astăzi situația predominantă, care, din nefericire, a pătruns chiar și în viața bisericii.

Mai mult ca sigur, încă din tinerețe, Nicu-Aureliu era familiarizat cu învățăturile creștine și probabil că le cunoștea mai bine decât mulți creștini. Dar oare de ce abia la vârsta de 48 de ani el s-a convertit la Creștinism prin taina Sfântului Botez, într-un context cu totul deosebit, adică într-o închisoare care îngropa orice speranță de fericire? Pentru că numai această experiență i-a deschis ochii să vadă deșertăciunea umanismului secular și să facă saltul de credință din definiția lui Kierkegaard.

Dacă pentru majoritatea românilor instaurarea comunismului era percepută ca o ploaie cu grindină care a lovit grădina Maicii Domnului, provocând distrugeri imense, dar totuși nu era mai mult decât un episod vremelnic nefericit, percepția lui Nicu-Aureliu probabil că era alta.

El a aparținut altei lumi - lumea din la belle époque - care se desfășura în cafenelele din Viena și Paris, în Orient Express, în primele expoziții internaționale, în Art Nouveau și așa mai departe. Această lume încă supraviețuiește în „Muntele Vrăjitˮ al lui Thomas Mann sau în cartea „În căutarea timpului pierdutˮ a lui Marcel Proust. Este lumea de ieri a lui Stefan Zweig.

La belle époque a fost cu adevărat o epocă de aur, cel puțin pentru burghezia europeană din care Nicu-Aureliu făcea parte. Aceasta era marcată de progrese tehnologice, economice, politice, sociale, culturale și artistice nemaivăzute în istorie, realizate tocmai de oameni ca părinții lui Nicu Aureliu. Spiritul acestei epoci era marcat de toleranță și deschidere, care a dat naștere cosmopolitismului modern.

Nu putem ignora rolul indispensabil al umanismului secular în realizarea acestor lucruri, însă ceea ce doresc să subliniez este că toate acestea nu au fost și nu vor fi durabile, pentru că numai Hristos este izvorul inepuizabil al vieții, numai revelațiile creștine pot constitui principii de viață fără contradicții și excese. Practic, umanismul secular a extras apă din acest izvor, cu ajutorul căreia a clădit decenii de prosperitate, iar când acesta s-a epuizat, a izbucnit Primul Război Mondial, urmat de al Doilea Război Mondial, o monstruozitate pe care omenirea nu a mai văzut-o niciodată în istoria ei.

Nicu-Aureliu nu a trăit în perioada propriu-zisă a la belle époque, însă originea lui intelectuală provine din această epocă, iar formarea lui academică și primele apariții publicistice s-au realizat în epoca interbelică, în care rămășițele burgheziei europene au încercat cu disperare să reconstruiască lumea pierdută, dar nu au reușit să se opună ascensiunii a două ideologii aparent contradictorii, dar în esență la fel de rudimentare și simpliste: fascismul și comunismul.

În consecință, pentru Nicu-Aureliu și alții ca el instaurarea comunismului în România a reprezentat dispariția ultimei speranțe într-o lume minunată bazată pe principiile umanismului secular, iar arestarea lui a confirmat doar acest lucru.

După aceea, el a început să privească viața și lumea dintr-o perspectivă verticală, având ca punct de referință Împărăția Cerurilor, care nu este din această lume. El și-a format rapid o viziune duhovnicească asupra lucrurilor, datorită căreia, după numai un an de detenție, a decis să se boteze ortodox.

Împărăția Cerurilor este constant perfectă, nu poate fi distrusă de nevrednicia oamenilor, iar un om cu rădăcinile înfipte în ea nu se va înșela și nici nu se va dezamăgi niciodată. În acest sens, în pagina 456 din Jurnalul Fericirii, Părintele Nicolae a spus: „Am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsătorˮ. Desigur, el nu a devenit nepăsător față de semenii lui și nici față de creație în general, ci a devenit nepăsător față de furtunile acestei lumi, deoarece, odată ajuns la înălțimea unei perspective duhovnicești, aceste lucruri nu-l mai puteau clătina, căci el deja a început să trăiască către transfigurare, un proces interior ce nu poate fi influențat de factorii exteriori.

Putem face o comparație între Părintele Nicolae Delarohia și Stefan Zweig, și el un evreu așkenazi hiloni intelectual burghez și mare scriitor. Zweig s-a născut în Viena, cu trei decenii mai devreme decât Părintele Nicolae. În urma unei experiențe similare de suferință, cauzată tot de o ideologie politică extremistă - în acest caz nazismul - Zweig a considerat că, deoarece la belle époque s-a distrus iremediabil și astfel s-a dovedit deșertăciunea umanismului secular, el, fiind un umanist, nu ar mai fi avut nicio altă opțiune decât sinuciderea. Acest lucru l-a comis în Brazilia, în exil, în februarie 1942, un moment de disperare pentru aliați.

Toate operele lui Zweig deplâng dispariția lumii de ieri. Ele constituie o adevărată lamentație a căderii la belle époque, care îți dă senzația că această dispariție s-ar putea egala cu un fel de variantă seculară a zilei mâniei - Dies Irae - în fața căreia totul ar deveni lipsit de sens.

Este vorba de drama dezrădăcinării unui umanist, care a fost în mod brutal transplantat dintr-o lume civilizată într-o lume barbară. Vă recomand să citiți „Lumea de ieriˮ a lui Stefan Zweig și să vă uitați la filmul „The Grand Budapest Hotelˮ inspirat de această carte. Sfârșitul filmului rezumă foarte bine acest pesimism eshatologic secular.

Părintele Nicolae a trăit aceeași experiență, poate chiar mai dură decât Zweig, pentru că el nu a avut posibilitatea de a se refugia pe continentul american. Însă, deoarece părintele devenise deja o plantă cerească - folosind un termen platonician - cu rădăcinile înfipte în Împărăția Cerurilor, dezrădăcinarea din lumea de ieri nu doar că nu l-a făcut să dispere, ci l-a făcut să-și găsească adevărata sa patrie.

De asemenea, libertatea pe care Zweig a prețuit-o atât de profund a fost doar o libertate superficială, cea de a face. El s-a plâns de introducerea vizei începând cu Primul Război Mondial. Însă, libertatea filocalică dobândită de Părintele Nicolae a fost cea de a nu face o adevărată eliberare din tirania patimilor și libertatea de a trăi către împărăție. Din acest motiv, după ce a înțeles că nu va mai putea trăi la fel de liber ca în lumea de ieri, Zweig s-a sinucis, iar Steinhardt a trăit liber chiar și în zidurile închisorii.

Natura diferenței lor constă în obiectul speranței: în umanitatea contaminată de păcate sau în Dumnezeu, singurul fără de păcat?

Convertirea lui a reprezentat găsirea adevăratului umanism, care este cel creștin, de către un umanist care a trăit numai simularea acestuia, adică umanismul secular.

Aici aș vrea să adaug o mărturie personală pe care o împărtășesc cu Părintele Nicolae Delarohia, anume faptul că un om născut într-un context necreștin, dacă ține să-și păstreze originea pământească, nu va putea să-L cunoască pe Hristos.

Dacă Nicu Aureliu ar fi fost un evreu haredi, care trăiește în comunitate, cu familia extinsă și se căsătorește devreme pentru a îndeplini prima poruncă din Torah, mai mult ca sigur el nu ar fi devenit creștin și nici nu ar fi creat imensul tezaur duhovnicesc și intelectual la care avem acces astăzi.

În acest sens, uniformizarea, sau mai bine zis nivelarea stilului de viață peste tot în lume, poate fi o oportunitate de propovăduire a credinței creștine universale. Când un necreștin este liber de toate constrângerile comunitare - atât fizice cât și spirituale - și se descoperă pe sine singur, el va avea cea mai mare deschidere față de vestea cea bună, care este Sfânta Evanghelie.

Astăzi, noi trăim într-o situație similară. Prosperitatea și pacea lumii de după Războiul Rece se vor încheia în următorii ani, dacă nu s-au încheiat deja. Dacă speranța noastră rezidă în ideologiile lumești sau în curentele de gândire seculare, indiferent cât de frumoase și promițătoare par, ne vom dezamăgi amarnic precum Zweig. Singura ieșire este să urmăm exemplul Părintelui Nicolae Delarohia - în a cărui sfințenie sunt convins - și să ne orientăm către Împărăția Cerurilor, către acea lume transfigurată. Numai astfel ne vom păzi nu numai credința, dar și viața și civilizația, deoarece: „Cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde; iar cine își va pierde sufletul pentru Mine îl va aflaˮ. (Matei 16:25)

Doamne ajută!

Kenan Dionisie Wang

Kenan Dionisie Wang este un chinez convertit la ortodoxie în țara noastră. Momentan este doctorand în Istorie la Universitatea din București și student la Teologie și își dorește să devină preot. Lucrează  la Biroul de presă al Patriarhiei și beneficiază de o bursă doctorală din partea Fundației „N. Steinhardt”.

Într-un interviu din Formula As, Kenan Dionisie Wang mărturisea: „Încă de la începutul adolescenței, eu am fost preocupat de sensul existenței, iar această reflecție, la final, m-a adus la ortodoxie. Dar, până a ajunge la punctul final, am trecut prin multe frământări. Pri­mul meu pas către credință a fost un fel de răz­vrătire împotriva materialismului, utilitarismului și idolatriei supraviețuirii, care sunt caracteristice pentru societatea chineză în care m-am născut, dar la care nu m-am putut adapta. O societate în care supraviețuirea este obiectivul suprem al existenței. O să vă spun ceva foarte personal, una din întâm­plările care m-au condus către Dumnezeu. Copil fiind, pe la 12-13 ani, am fost întrebat de propriul tată: «Ce-ai face dacă un terorist ar veni la tine și te-ar amenința cu moartea, cerându-ți să transmiți niște plicuri cu antrax prin poștă?». La care eu i-am răspuns că nu o să fac așa ceva niciodată, aș prefera să mor, decât să fiu unealta unui terorist. Atunci mi-a zis: «A, nu trebuie să preferi moartea, trebuie să accepți ce-ți propun teroriștii! Pentru că, dacă vei fi condamnat, vei fi condamnat ca un complice al lor, dar vei trăi. În schimb, dacă îi refuzi, ai să mori pe loc, de mâna lor. Pe când un complice nu va fi condamnat la moarte!». Propunerea lui, v-o spun direct, mi s-a părut diabolică. Eu cred că Dumnezeu a pus în fiecare om o aspirație către frumos, o aspirație către bine, care, până la urmă, duce către Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este binele suprem și este sursa frumuseții. Însă, la anumite persoane, dacă nu la majoritatea lor – mai ales când vorbim de epoca noastră postmodernă, consumistă – această aspi­­rație este inhibată. Ea nu poa­te fi eradicată, dar este inhibată. Omul este în­chis într-o perspectivă orizon­tală, închis în treburile coti­diene, în cerințele societății, încât nu se poate gândi la ceva mai mult decât la realitatea care se află în imediata apro­piere.

În cazul meu, din fericire, am avut acces la foarte multe cărți atât din cultura chineză, cât și din alte culturi. Cred că a fost o pronie a lui Dum­ne­zeu că părinții mei erau atât de ocupați la muncă încât nu au avut nici timpul, nici energia să-mi inhibe această aspirație. Fiindcă ei erau in­te­lectuali, aveam acasă o bibliotecă destul de mare și am avut acces la tot ce voiam să citesc. Oricum, eram o ființă mai interiorizată, nu ieșeam cu prie­tenii. Așa am început să citesc, așa a început aspi­rația mea către religie”.

Kenan Dionisie Wang