Lucrarea lunii mai 2012 - Bunica cu nepotul - Octav Băncilă (1872 - 1944)

Un maestru de necontestat al picturii româneşti din prima jumătate a secolului XX, Octav Băncilă   s-a format la „Şcoala de Arte Frumoase” din Iaşi, unde s-a înscris în anul 1887, ca apoi să-şi continue studiile la „Academia de Arte Frumoase” între 1894–1898, exact în perioada în care profesorul şi pictorul Hóllosy Simon părăsea acea academie pentru a pune bazele „Şcolii libere de pictură de la Baia Mare”, în 1896, şi a întemeia ceea ce astăzi numim «Centrul Artistic Baia Mare».

Întors la Iaşi, pictorul Băncilă s-a remarcat prin compoziţiile sale, de factură realistă, care ilustrează scene dramatice din timpul răscoalei din 1907. De reţinut este şi faptul că este primul pictor român care a redat chipul unui muncitor într-o operă de artă, într-o perioadă istorică marcată de puternice frământări sociale. De altfel, cele mai multe dintre lucrările sale înfăţişează condiţia ţăranului sau a muncitorului de rând. Stau mărturie lucrări precum: „Lemnarul”, „Cizmarul”, „Muncitorul” „Fierarii”, „Grevistul”, „Întrunire”, „Pax” etc.

Opera sa mai cuprinde naturi statice, flori, peisaje şi portrete.

În perioada 1908-1935 expune lucrări într-o serie de expoziţii personale sau de grup, alături de nume mari ale plasticii româneşti: Gheorghe Petraşcu, Jean Alexandru Steriadi, Paul Verona, Ion Mateescu şi alţii.

În Bunica cu nepotul, lucrare aflată în colecţia Muzeului Judeţean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare» pictorul ne propune o compoziţie figurativă cu o „lectură plastică” interesantă prin ineditul ei, pentru că porneşte din partea dreapta-jos înspre stânga-sus, adică pe o direcţie ascendentă care se suprapune pe o semidiagonală stânga-sus dreapta-jos, adică o diagonală descendentă.

Totul porneşte de la acel fruct galben-oranj, ţinut pe piept de mânuţele nepotului, apoi continuă ascendent pe albul cămăşii şi se ajunge la portretul copilului. Privirea continuă să urce mai departe pe şirul de nasturi de pe veşmântul femeii până la chipul bunicii, care este un centru major de interes în compoziţia tabloului, pentru că de aici privirea ni se redirecţionează, în sens invers, până la chipul nepotului, creându-se astfel un dialog vizual, o legătură, în ambele sensuri, între cele două personaje ale compoziţiei.

Bunica îşi plimbă degetele mâinilor printre cârlionţii blonzi de pe creştetul copilului într-o atitudine mângâietoare, dătătoare de o savuroasă plăcere ce se poate lesne citi pe chipul zâmbitor al nepotului. Numai că bunica ştie să îmbine plăcutul cu utilul şi nepotul nici nu bănuieşte că în timpul mângâierilor de pe creştet, ochelarii de pe nasul bunicii o ajută să verifice dacă nu cumva au apărut, din întâmplare, mici paraziţi nedoriţi care să-şi facă de trebuinţă printre frumoşii şi bogaţii cârlionţi aurii.

Toată această scenă este asistată de la o fereastră situată în partea dreapta-sus a tabloului, de o pisică cu botul şi pieptul alb, care intră în dialog cromatic cu albul cămăşii copilului, şi cu un negru pe restul blăniţei ce se leagă de culoarea închisă a şalului purtat pe umeri de bunică. Este modul în care pictorul echilibrează măiestrit, prin acest contrapunct, spaţiul plastic al tabloului.

Tuşele pastuoase, aşezate cu dezinvoltură şi în acelaşi timp cu o eleganţă ce defineşte pictorul de mare clasă, precum şi cromatica deosebit de caldă ce derivă dintr-un roşu profund acompaniat de brunuri şi ocruri, pigmentate cu accente valorice contrastante de aproape alb şi aproape negru, precum şi subiectul abordat, recomandă lecturarea lucrării atât de către publicul matur, cunoscător într-ale artelor plastice, dar şi de către publicul tânăr, de copiii cărora evocarea bunicii le înseninează chipul.

Dr. Ioan Angel Negrean, muzeograf