Lucrarea lunii la Muzeul Judeţean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare»

Dr. Ioan Anghel Negrean

O lucrare care se dovedeşte a fi un reper important pentru pictura întemeietorului «Centrului Artistic Baia Mare» ajunge să revină din nou „acasă”, după mai bine de o sută de ani de la zămislire şi după un periplu prin mai multe colecţii private din spaţiul european. O inspirată şi importantă achiziţie realizată de muzeul nostru în anul care tocmai s-a încheiat ne oferă bucuria „întâlnirii” cu această creaţie hollósyană, bucurie pe care dorim să o împărtăşim cu iubitorii de frumos care ne vizitează la început de an 2015, pe tot parcursul lunii ianuarie.

Simon Hollósy, părintele a ceea ce astăzi numim cu legitimă mândrie «Centrul Artistic Baia Mare» s-a născut la Sighetu Marmaţiei în anul 1857, într-o familie înstărită de etnie armeană, venită din Moldova prin secolul al XVIII-lea. Primele desene realizate de Hollósy datează din perioada studiilor liceale de la Liceul Piarist din Sighet, unde a fost îndrumat de profesorul Franz Griesmayer.

În urma terminării liceului, tânărul Hollósy a plecat la Budapesta, unde a avut mai multe încercări de şcolire academică, frecventând sporadic Academia Comercială şi apoi, în anul universitar 1875-1876, cursuri academice de desen şi pictură la Şcoala de desen după model cu Ferencz Klimovits şi Bertalan Székely. După aceste încercări şi tatonări a ajuns la München, unde între 1878 şi 1882 şi-a săvârşit pregătirea artistică la Academia Regală Bavareză de Arte Plastice sub îndrumările lui Alois Gabl, Otto Diez şi Ludwig von Loefftz.

Lucrarea Căpiţe de fân este un peisaj de dimensiuni moderate, unde pictorul prezintă un „cadru strâns”, adică un decupaj în care prim-planul este dominat de trei căpiţe de fân. Planul secund este ţinut aproape de prim-plan, împreună formând registrul terestru care ocupă puţin mai mult de jumătatea întregului. În partea superioară, registrul aerian se decupează printr-un puternic contrast valoric - cerul, care este redat în frumoase grizări subtil colorate în albastru, roşu şi violet, toate abia perceptibile datorită apropierii de valoarea deschisă a albului.

La o „citire” superficială am fi tentaţi să afirmăm că... asta ar fi tot. Am putea părăsi tabloul, revenind la gândurile şi preocupările noastre cotidiene.

Şi ar fi mare păcat… pentru că, abia privind mai atent pictura, ni se relevă adevăratele sale valenţe artistice şi estetice, dimpreună cu măiestria pictorului care reuşeşte să transforme un subiect aparent banal într-o compoziţie remarcabilă, abordând o interesantă, curajoasă şi originală compunere prin organizarea şi structurarea mai aparte a spaţiului plastic. Hollósy aşează în primul plan cele trei forme masive ale căpiţelor care ocupă cea mai mare parte a tabloului şi care obturează voit pătrunderea privirii curioase să descopere multitudinea elementelor de peisaj situate în planul secund, unde abia se pot întrezări coroanele pomilor şi silueta unei case ţărăneşti specifice zonei. Această „ecranare” premeditată a peisajului din planul secund reţine aproape forţat privirea pe cele trei elemente din prim-plan care, prin formă, culoare şi mişcare, se „încarcă”, pe măsură ce le privim, de valenţe noi, glisând inevitabil spre „citirea” în cheie sugerată a celor trei forme ca reprezentări antropomorfe care finalmente duc la posibila lor personificare. Ele devin „personaje”, şi, folosind această cheie interpretativă „peisajul” de care vorbeam la început poate şi trebuie să fie analizat din perspectiva unei compoziţii „figurative” cu trei personaje.

Fie că acceptăm sau nu această cheie interpretativă, lucrarea în discuţie este şi rămâne o compoziţie deschisă şi dinamică, dacă socotim că cele trei elemente principale au o mişcare de la dreapta spre stânga (în sens invers citirii obişnuite care se face de la stânga la dreapta), cu tendinţa de a părăsi spaţiul plastic prin stânga tabloului. Acest tip de mişcare, în direcţie contrară mişcării fireşti, creează în compoziţie tensiuni care subliniază şi evidenţiază greutatea realizării mişcării. Apoi, este lesne de observat că pictorul aliniază vârfurile căpiţelor pe o semi-diagonală descendentă (stânga sus – dreapta jos), direcţie care se „lecturează” tot în sensul invers citirii fireşti (dreapta jos – stânga sus) şi care nu face altceva decât să întărească şi să amplifice tensiunea mişcării din interiorul compoziţiei. Mai mult de atât, în partea superioară a lucrării, pe cerul dominat de griuri valorate uşor, există o dâră subţire de albastru-deschis care brăzdează cerul într-o curgere pe aceeaşi direcţie (dreapta sus – stânga jos) şi care părăseşte spaţiul tabloului pentru a se întâlni, undeva în exterior, cu linia care desenează, care profilează şi separă registrul terestru de cel aerian generând astfel un centru de interes situat, practic, în afara spaţiului plastic care deschide, şi el, compoziţia în partea stângă. Toate aceste observaţii argumentative mă îndreptăţesc să afirm că din punct de vedere al organizării compoziţiei, precum şi din punctul de vedere al ritmului plastic creat de elementele care structurează tabloul, această creaţie hollósyană este o compoziţie deschisă şi dinamică.

Analizând modalitatea folosirii culorilor, lucrarea Căpiţe de fân mă frapează prin lipsa exuberanţei cromatice pe care am întâlnit-o la alte asemenea lucrări realizate de pictor în aceeaşi perioadă de timp şi cu o aceeaşi preocupare motivică legată de peisajul cu căpiţe de fân. Nimic din acel verde-oliv, ocru-galben sau albastru-azuriu şi din acele mici accente pigmentate în tente pure. În această lucrare, Hollósy alege să fie mult mai reţinut cu exuberanţele cromatice. Tratează aproape identic cele trei elemente principale în culoarea pământului, un derivat de roşu rupt cu verde şi apoi grizat. Planul al doilea, cu care se încheie registrul terestru este tratat în verde şi albastru, ţinute şi ele într-o tonalitate valoric–închisă care dă unitate şi armonie cromatică acestui registru. Doar jos, în dreapta tabloului, pe o suprafaţă destul de mică, pictorul foloseşte pentru redarea luminii un verde-oliv care delimitează planurile componente şi însufleţeşte întregul.

Ceea ce leagă această creaţie hollósyană de lucrările sale cu motive analoge este modul inconfundabil în care artistul lucrează cu materia pigmentară, pasta consistentă fiind prezentă în dâre magmatice care texturează suprafaţa pictată într-un mod personalizat, ce se constituie în marca artistică a marelui pictor din perioada anilor colonizărilor sale la Teceu (azi Tyacev, în Ucraina).