Lucrarea lunii la Muzeul Judeţean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare»

Alexandru Mohi a copilărit la Satu Mare. După terminarea Academiei de Arte Plastice din Cluj-Napoca, a predat desen între anii 1929-1937 la liceul reformat din Satu Mare. Paralel a participat activ şi la viaţa culturală a oraşului. Preocupat de artă, fără posibilităţi materiale, Alexandru Mohi a început să lucreze la Satu Mare, sub îndrumarea lui Aurel Popp, pe care l-a însoţit şi la Baia Sprie. Între 1926-1930 a frecventat cursurile Şcolii de Arte Frumoase din Cluj, având ca profesori pe Aurel Ciupe, Catul Bogdan şi Anastase Demian.

A lucrat la Baia Mare în 1924, 1926 şi 1927. În 1949 a fost numit profesor la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj. A debutat, student fiind în 1928 la Salonul Oficial din Bucureşti. A participat la expoziţii colective şi de grup deschise la Satu Mare, Cluj, Budapesta, Oradea şi Bucureşti.

A organizat expoziţii personale în 1932 la Satu-Mare, Dej (1942 şi 1974) şi Cluj (1968 şi 1970). Expoziţii retrospective i-au fost organizate la Cluj în 1975. În 1977, la a 75-a aniversare, o amplă retrospectivă i-a fost deschisă la Sala Dalles din Bucureşti.

Influenţa lui Aurel Popp o regăsim în organizarea spaţiului plastic, gestionarea motivelor prin transpunerea delimitată de contur a acestora, parţial în alegerea motivelor. Lucrarea de faţă ilustrează prin motivul central o temă pe care o putem regăsi şi la Aurel Popp, dar şi la Alexandru Ziffer, în al cărui atelier se ştie că a lucrat în anii ’30. Găsim de asemenea asemănări de abordare picturală cu Nagy Oszkar, în delimitarea unor volume prin contur şi, de asemenea, prin geometrizarea prin care, niciodată în exces, nu trece de pragul identităţii vizuale a motivului.

Putem bănui că întâlnirea cu Alexandru Ziffer şi cu Nagy Oszkar îi confirma lui Alexandru Mohi validitatea unui model estetic prin care transpunerea realităţii vizuale capătă în opera de artă forţa unei percepţii a identităţii motivelor, o prezenţă accentuată a acestora prin delimitări şi raporturi ferme, prin investiri cromatice filtrate de trăiri puternice, aşternute peste sinteza unui desen de mare forţă atribuit atât motivului în sine, cât şi ansamblului. Descompunerea volumelor în suprafeţe la aceşti artişti nu trece pragul spre recompunerea de tip cubist.

Odihnă la amiază beneficiază de complexitate compoziţională şi în aceeaşi măsură de claritate a imaginii. Pictorul suprapune peisajului static, în planul central, două diagonale care se întretaie, oblic descendente. Tensiunea este creată tocmai prin opunerea dinamicii motivelor centrale, caracterului narativ static al bivolilor şi al căruţei. Aceeaşi perspectivă dinamizată de diagonale curajoase ca şi la Ziffer. Dacă Aurel Popp suprapune culori pastelate unui desen de sorginte expresionistă, la Mohi culoarea este mult mai intensă, mai apropiată spiritului tradiţiei picturii băimărene.

Puternica prezenţă a motivului central se face subliniindu-l pe acesta într-un puternic contrast valoric, negrul-violet fiind proiectat pe luminozitatea suprafeţei ce aminteşte de liricitatea lui Eugen Pascu.

Planul terestru domină suprafaţa tabloului în proporţie de mai mult de trei sferturi, mult mai pastelat prin contraste cromatice fluide care cuprind nuanţe luminoase de verde, orange, ocru, galben, în contrast cu delimitările clare din porţiunea superioară, unde delimitările volumetrice devin mult mai clare, contrastele cromatice mai evidente, înscrise în contururi precise. Liniile caselor şi copacilor din planul de sus intră în dialog cu delimitările din prim-plan.

În planul apropiat găsim elemente fitomorfe care prevestesc sintezele care vor domina perioada următoare din creaţia lui Alexandru Mohi. Putem deduce că acest tablou a fost executat undeva în jurul anului 1935.

Odihnă la amiază este o compoziţie complexă în care Alexandru Mohi ni se dezvăluie ca un artist cu puternice conexiuni la arta băimăreană în special prin legăturile puternice cu artiştii din colonia dizidentă de la Baia Sprie. Un artist a cărei creaţii are multe acumulări în spiritul artei băimărene, în acelaşi timp cu o creaţie extrem de personalizată. Un artist care fascinat de realitate, refuză să fie sedus de aceasta până la capăt.