Lucrarea lunii la Muzeul Judeţean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare»

Nicolae Gârbaciu s-a născut la Grindeni – Bălţi, în 1 ianuarie 1886 şi a studiat pictura la clasa pictorului Octav Băncilă din cadrul Academiei de Arte Frumoase din Iaşi, între anii 1917-1920. Imediat după, în perioada 1920-1922, a urmat cursurile Academiei libere la Bucureşti, unde a lucrat cu pictorii Ştefan Popescu şi Arthur Garguromin Verona.

În perioada interbelică s-a stabilit la Braşov, iar între anii 1946-1947 a participat la expoziţiile Tinerimii Artistice. Între puţinele informaţii care există despre viaţa şi opera pictorului au rămas mărturii care atestă că între 1940 şi 1959 a organizat o serie de expoziţii personale la Bucureşti. La Baia Mare i se consemnează prezenţa în anii 1955 şi 1957.

Se mai ştie că, la un moment dat, a emigrat în Statele Unite, unde s-a stins din viaţă la o dată necunoscută.

Cât priveşte creaţia şi personalitatea pictorului, cel mai bine sunt definite într-un articol apărut la sfârşitul anilor ’50, în care cunoscutul critic şi istoric de artă Ion Frunzetti îi remarca multiplele calităţi, afirmând că pictura lui Nicolae Gârbaciu se înscrie pe linia picturii româneşti de „tradiţie sănătoasă” reprezentată de Luchian, Tonitza, Şirato, Pallady, Gheaţă sau Henri Catargi: „Gârbaciu a tins necontenit spre armonii cromatice expresive, fără să şocheze în vreun fel simţul comun. (...) pictura lui nu e conceptuală, uscată, ci dimpotrivă musteşte de sevă, de plenitudine, de bucuria de a trăi. În faţa priveliştii el nu are nostalgii, nici tristeţi, nici regrete fals paradisiace: priveliştea e cum e şi frumuseţea ei stă în faptul că poate fi gustată cu ochii lacomi de culoare şi lumină, care o converteşte în giuvaer de smalţ viu.”

În acest context analitic şi argumentativ de excepţie îşi găseşte cu siguranţă locul şi lucrarea Intrarea în parc - Baia Mare, un ulei pe carton de 50x70 cm, realizat în toamna anului 1957, care vine să ilustreze şi să întărească prin puterea expresivă a imaginii plastice adevărurile rostite la acea vreme de Ion Frunzetti. Pentru cele spuse de marele critic stă mărturie şi acest peisaj citadin băimărean care are şi acum, după cincizeci şi nouă de ani de la zămislire, aceeaşi prospeţime cromatică de invidiat, ce se constituie într-un exemplu de vivacitate artistică a unui pictor care, deşi împlinise deja şaptezeci şi unu de ani, poartă cu sine prospeţimea tonică a tinereţii, dimpreună cu ştiinţa creării armoniilor cromatice complexe şi expresive, ce denotă un mare talent, o temeinică pregătire de specialitate, o sinceritate frustă a abordării plastice şi, mai presus de toate, o extraordinară bucurie de a picta.

Nicolae Gârbaciu alege să folosească o reprezentare peisagistică de tip fragmentar, în care compoziţia lucrării este „deschisă” pe toate cele patru laturi ale tabloului. În partea stângă, vegetaţia bogată a parcului nu poate fi cuprinsă în întregime şi iese din cadru; în partea dreaptă clădirea cu turn nu poate fi redată integral; în partea de jos drumul de acces la parc iese şi el din cadru, iar în partea superioară, chiar dacă profilul dealului (Morgău) ce ocupă majoritatea spaţiului este redat integral în tablou, totuşi câteva ramuri dezgolite de toamnă şi terminaţia superioară a turnului se continuă  dincolo de marginea superioară a tabloului.

Principalele mase compoziţionale sunt două, constituite din grupul cvasicompact al construcţiilor citadine, pe de o parte şi elementele cadrului natural (vegetaţie, forme de relief), pe de altă parte. Prima categorie ocupă zona mediană a spaţiului plastic, cu ponderea cea mai mare situată în partea dreaptă, iar cea de-a doua categorie ocupă cea mai mare parte a tabloului, cu aglomerarea cea mai mare situată în stânga compoziţiei, unde reprezentarea elementelor de peisaj este preponderentă. Dispunerea acestora în spaţiul plastic creează ritmuri plastice în pulsaţii armonice şi subliniază câteva direcţii principale, când orizontale, când verticale, ce dau finalmente caracterul preponderent static al ansamblului compoziţional. Prezenţa vectorilor de direcţie drepţi, poziţionaţi pe diagonale când ascendente când descendente, alături de câţiva vectori curbi prezenţi şi ei în structura compoziţiei, creează zone vibrante, care generează o anumită dinamică a spaţiului pictural şi potenţează ritmul plastic al ansamblului.

Centrele de interes au mai multe grade de importanţă şi sunt echilibrat repartizate în arealul ambelor mase compoziţionale ce compun tabloul. Bradul înalt din partea stângă, căsuţa cu zăbrele verzi şi cu un horn pe care iese fum, un afişier la marginea drumului, turnul colorat al clădirii şi dealul din fundal, sunt câteva dintre ele. Dintre toate acestea, şi încă altele mai puţin importante, un singur element este ales pentru a fi centrul principal de interes al compoziţiei.

Pentru realizarea acestuia, pictorul provoacă deliberat un contrast cromatic exacerbat, un subansamblu cromatic ce se detaşează singular în armonia cromatică a tabloului, fără însă a-l tulbura. Este vorba despre amplasarea imaginii unui afişier, o construcţie cilindrică, greoaie, „colorată” de griul cimentului, o prezenţă citadină obişnuită în acele vremi, poziţionată în apropierea centrului geometric al cadrului tabloului, care ocupă prim-planul imaginii şi care în partea superioară are lipite câteva afişe redate în culori vii. Pe un fundal albastru cobalt şi galben citron stă scris lizibil cuvântul „SPORT”, redat în roşu vermilion. Alăturarea acestor culori, într-un grad mare de saturaţie, dispuse pe o suprafaţă relativ mică în economia ansamblului, generează „contrastul în sine” al culorilor primare. Unicitatea folosirii acestui efect cromatic în ansamblul compoziţiei face ca acea mică suprafaţă a spaţiului pictural să capete un plus de vibraţie coloristică şi să se detaşeze vizual de celelalte suprafeţe ale tabloului. Pentru a nu crea disonanţe ireconciliabile, pictorul ştie să facă legături cromatice de integrare în context, prin folosirea culorii albastru la ferestrele de la turn, a culorii galben şi a roşului vermilion la sugerarea picturală a câtorva flori din proximitatea afişierului.

Mai mult, acest contrast cromatic bine integrat în ansamblul pictural se constituie în factor de subliniere, de scoatere în evidenţă a calităţii armoniilor cromatice de excepţie ale tabloului, prilejuite de mirifica frumuseţe a acelei zile de toamnă băimăreană. Doar verdele destul de sonor care colorează iarba din partea de jos a imaginii plastice vine să susţină prin intensitate principalul centru de interes al compoziţiei şi prim-planul perspectivei tabloului. În rest, acordurile cromatice sublime domină ansamblul şi oferă o rară plăcere pentru iubitorii de voluptăţi cromatice în care căldura şi lumina blândă de toamnă sunt suverane. Toate acestea sunt realizate prin frumoase tente rupte de oranj, de verde şi violet, prin tonuri deschise de roz, albastru ceruleum şi verde pal, prin subtile grizări cromatice de sienă arsă şi ocru auriu. Căldura dominantei cromatice, ansamblul valoric deschis ţinut deasupra mediei şi tuşele vibrate în pastă de culoare întregesc frumuseţea tabloului.

Prezentarea acestei picturi în cadrul programului Lucrarea lunii, acum la început de toamnă, pe întreg parcursul lunii septembrie, este o invitaţie adresată iubitorilor de artă şi de natură deopotrivă, un bun prilej de a veni la Muzeul Judeţean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare» pentru a-şi oferi câteva momente de sublimă încântare.