Lucrarea lunii: În pădure de Arthur Garguromin Verona

Vocaţia picturii l-a determinat pe tânărul absolvent al Academiei militare din Viena, Arthur Verona, să renunţe la cariera militară şi să se dedice studiului picturii. Aşa se face că în 1895, proaspătul ofiţer, la 28 de ani, începe studiul picturii la Academia de arte frumoase din München, ca elev al lui Fritz von Uhde, iar peste doi ani i se alătură lui Simon Hollósy pentru a studia la Baia Mare.

Îşi continuă studiile la Academia Julian din capitala Franţei, unde şi expune la Expoziţia internaţională de la Paris, în 1899 şi 1900. Se întoarce apoi în ţară unde îl găsim pe simezele expoziţiei artiştilor în viaţă şi ca participant la constituirea Societăţii Tinerimea artistică.

În anul 1902, organizează prima sa expoziţie personală, lucrările sale fiind remarcate de Nicolae Grigorescu. Creaţia sa se particularizează în timp, dobândind caracteristici care îi definesc opera în contextul artistic românesc al vremii.

O mare parte a lucrărilor lui sunt distruse în 1903, într-un incendiu care cuprinde atelierul lui din Piaţa Victoriei. Continuă să lucreze şi se afirmă din ce în ce mai mult, fiind premiat la Salonul Oficial din 1906, la Salonul de pictură de la München în 1910, ca mai apoi să obţină încă trei medalii de aur, fiind considerat de critica de specialitate un demn urmaş al marelui Nicolae Grigorescu.

Lucrarea În pădure (1911), este un exemplu de măiestrie picturală de excepţie, în care pictorul pune accentul pe redarea efectului produs de trecerea razelor solare prin frunzişul copacilor unei păduri, parcă de aur, într-o atmosferă caldă, tomnatică. Este aici reprezentat un cadru natural, de o frumuseţe aparte, în care găsim de toate; pământ acoperit de frunze, apă vitală regeneratoare, vegetaţie luxuriantă şi vibraţia aerului evidenţiată de mişcarea imperceptibilă a frunzelor.

Spectacolul pictural este dat de vibraţia tuşelor, când lungi şi difuze, când scurte şi fragmentate, când apropiate valoric, când contrastate valoric, într-o orchestraţie care creează ritmuri de o muzicalitate cromatică rafinată şi o picturalitate puternică, construită pe acorduri cromatice, în care verdele şi albastrul potenţează caloric oranjul, galbenul şi ocrurile, conferind întregului o căldură ce particularizează şi caracterizează o mare parte a creaţiei marelui pictor. În penumbra pădurii, personajul, un ţăran oprit din drumul său, probabil pentru a-şi odihni şi adăpa calul, admiră frumuseţea cadrului natural. Aurul frunzelor se revarsă peste ţăranul şi calul său, care sunt plasaţi în zona centrală de la baza compoziţiei. Se vede clar că pictorul acordă o importanţă majoră cadrului natural, de care este fermecat, şi   care-i oferă prilejul pentru manifestarea virtuozităţilor sale picturale, iar ţăranul, căruia nu i se dezvăluie identitatea, şi care admiră frumuseţea pădurii, poate fi chiar pictorul, sau oricare dintre cei neînstrăinaţi de natură, cei care conştientizează importanţa şi frumuseţea de neegalat a naturii.

Compoziţia lucrării este statică, având ca direcţii definitorii mai multe verticale, desenate de trunchiurile arborilor din pădure şi orizontala situată în partea inferioară a spaţiului plastic, dată de registrul terestru, care se constituie în temelia acestui „edificiu” oferit de natură.

Tabloul, de o frumuseţe picturală rară, este un îndemn pentru noi toţi de a reveni mereu la natură, iar atunci când ne aflăm într-un asemenea cadru, precum cel prezentat de pictor, să ne oferim răgazul de a descoperi şi contempla frumuseţile oferite cu atâta dărnicie de natura pe lângă care, mulţi dintre noi, trecem de cele mai multe ori cu „obloanele trase”.

Dr.Ioan Angel Negrean, muzeograf