Lucian Blaga, omul cunoaşterii luciferice şi al spaţiului mioritic

Lucian Blaga, poet, dramaturg şi filozof, s-a născut la 9 mai 1895, în satul Lancrăm din judeţul Alba. Considerat a fi unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a avut poporul român şi un gânditor de mare forţă, Lucian Blaga s-a stins din viaţă la 6 mai 1961, fiind înmormântat în satul natal, Lancrăm, în 9 mai, ziua sa de naştere. 

Lucian Blaga, poet, dramaturg şi filozof, s-a născut la 9 mai 1895, în satul Lancrăm din judeţul Alba. Copilăria sa a stat, după cum el însuşi mărturiseşte, „sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului”, autodefinindu-se „mut ca o lebădă”, deoarece viitorul poet nu a vorbit până la vârsta de patru ani. Fiul Anei Blaga, de origine aromână, născută Moga, şi a preotului Isidor Blaga, Lucian a fost al nouălea copil al familiei.

Lucian şi-a făcut studiile primare la şcoala germană din Sebeş-Alba, urmate de liceul „Andrei Şaguna” din Braşov (unde era profesor ruda sa, Iosif Blaga, autorul primului tratat românesc de teoria dramei). În anul 1911 a călătorit în Italia, unde şi-a petrecut timpul în librării, căutând cărţi de filosofie şi vizitând vestigiile istorice ale acestei ţări.

A urmat apoi cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu (1914-1917), unde s-a înscris pentru a evita înrolarea în armata austro-ungară, după care a absolvit (în 1920) cursurile Universităţii din Viena. Aici a cunoscut-o pe Cornelia Brediceanu, cea care îi va deveni soţie. În 1919, Sextil Puşcariu i-a publicat Poemele luminii, mai întâi “Glasul Bucovinei” şi “Lamura”, apoi în volum. După terminarea studiilor, s-a stabilit la Cluj. A fost membru fondator al revistei Gândirea (apărută în 1921), de care s-a despărţit în 1942, după care a înfiinţat, la Sibiu, revista Saeculum (1942-1943).Încă din primii ani ai liceului, Blaga s-a impus atenţiei colegilor.

„La cursuri, îmi aduc aminte că uimea pe profesori cu originalitatea răspunsurilor pe care le dădea. Şi în vreme ce clasa îşi îndrepta admiraţia spre muşchii atletici ai unor colegi, bănuiam în sclipirea ochilor un joc de flăcări deasupra unei comori”, îşi va aminti mai târziu un fost coleg de liceu al poetului, Horia Teculescu.

În 1920 a debutat în Tribuna din Braşov cu poezia “Pe ţărm”, urmată de cea intitulată “Noapte” şi a fost ales preşedinte al societăţii literare din şcoală. Începuse să-l pasioneze problemele de ştiinţă şi filozofie, le vorbea colegilor despre planeta Marte, încercând să le dovedească existenţa vieţii acolo, devenind cu timpul tot mai pasionat de problemele filozofice.

O lungă perioadă (1926-1939) a lucrat în diplomaţie, fiind, succesiv, ataşat de presă şi consilier la legaţiile României din Varşovia, Praga, Berna şi Viena, ministru plenipotenţiar la Lisabona. Şi-a continuat activitatea literară şi ştiinţifică, publicând în tot acest timp volume de versuri, eseuri filozofice şi piese de teatru.

În 1936 a fost ales membru al Academiei Române. Între 1939 şi 1948 a ocupat catedra de de filozofia culturii a Universităţii din Cluj, apoi a devenit cercetător la Institutul de Istorie şi Filozofie din Cluj (1949-1953) şi la Secţia de istorie literară şi folclor a Academiei, filiala Cluj (1953-1959). După 1943, nu a mai publicat nici un volum de versuri originale, deşi a continuat să lucreze (opera sa postumă echivalând-o cantitativ pe cea antumă). Abia în 1962, opera sa a reintrat în circuitul public.

Din 1937, Lucian Blaga a fost, împreună cu fratele său, membru în asociaţia Prietenii Legiunii, iar în 1940 a fost încadrat în Mişcarea Legionară la Sibiu. Drama sa istorică “Avram Iancu” (1934) i-a dedicat-o lui Corneliu Zelea Codreanu.

În anul 1939, Lucian Blaga a devenit profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj, mutată temporar la Sibiu în anii ce au urmat dictatului de la Viena (1940–1944). La Sibiu a redactat, începând cu 1943, revista Saeculum, care va apărea un an. A funcţionat ca profesor universitar până în 1948, când a fost îndepărtat cu brutalitate de la catedră. Motivul este de natură politică: se pare că Blaga a refuzat invitaţia de a conduce Partidul Naţional Popular, un satelit al Partidului Comunist. Împreună cu el au fost înlăturaţi şi conferenţiarul şi discipolul său, Ion Desideriu Sârbu şi profesorii universitari Liviu Călin şi Nicolae Mărgineanu.

Din 1948, fiind îndepărtat de la catedră, a lucrat în cadrul filialei din Cluj a Academiei Române ca bibliograf. A devenit cercetător la Institutul de Istorie şi Filosofie (1949–1951), apoi bibliotecar-şef (1951–1954) şi director-adjunct (1954–1959) la filiala clujeană a Bibliotecii Academiei. Nu i-au mai fost publicate volumele şi a preferat să se ocupe de traduceri. În această perioadă a finalizat traducerea piesei Faust de Goethe, iar în 1958 a apărut primul volum din Opere de G.E. Lessing în traducerea lui Lucian Blaga. A tradus poeţi germani clasici şi moderni. Poeziile scrise atunci au fost publicate postum. Tot în această perioadă a scris romanul cu tentă autobiografică “Luntrea lui Caron”, publicat de asemenea postum.

Inaugurată cu Poemele luminii (1919), opera poetică antumă a lui Blaga cuprinde, până în 1943, încă şase volume: Paşii profetului (1921), În marea trecere(1924), Lauda somnului (1929), La cumpăna apelor (1933), La curţile dorului (1938), Nebănuitele trepte (1943). Poeziile nepublicate în timpul vieţii au fost grupate de autor în patru cicluri: Vârsta de fier 1940-1944, Corăbii de cenuşă, Cântecul focului, Ce aude unicornul (volumul Poezii, 1962). Poezie de cunoaştere, construită pe marile antinomii universale (lumină/întuneric, iubire/moarte, individ/cosmos) şi având ca temă centrală misterul existenţei, creaţia sa lirică evoluează dinspre elanurile vitaliste spre „tristeţea metafizică” şi dinspre imagismul pregnant metaforic spre o simplitate clasică a expresiei. Dramaturgia, alcătuită din poeme dramatice, porneşte de la miturile şi legendele autohtone sau de la evenimente ale istoriei şi culturii naţionale (Zamolxe (1921), Tulburarea apelor (1923), Meşterul Manole (1927), Cruciada copiilor (1930), Avram Iancu (1934), Daria, Fapta şi Învierea (1925), Arca lui Noe (1944), Anton Pann (1965)). Opera filozofică este organizată în patru trilogii ( a cunoaşterii, a culturii, a valorilor şi trilogia cosmologică (Filozofia stilului (1924), Cunoaşterea luciferică (1933), Spaţiul mioritic (1936), Geneza şi sensul culturii (1937)). Câteva culegeri de aforisme (Discobolul (1945) şi eseuri, alături de memorialistica din Hronicul şi cântecul vârstelor şi de romanul autobiografic “Luntrea lui Caron”, ambele publicate postum, şi lucrarea “Pietre pentru templul meu” (1919), întregesc imaginea uneia dintre cele mai complexe personalităţi ale culturii române moderne.   

Lucian Blaga s-a stins din viaţă la 6 mai 1961, fiind înmormântat în satul natal, Lancrăm. A rămas unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a avut poporul român şi care vă dăinui veşnic prin operele sale, care dovedesc puterea geniului românesc.

În anul 1956, Lucian Blaga a fost propus pentru premiul Nobel pentru Literatură de Rosa del Conte şi de criticul Basil Munteanu, dar se pare că ideea a pornit chiar de la Mircea Eliade. Cei doi nu locuiau în România, Rosa del Conte era autoarea unei cărţi despre Eminescu, iar Basil Munteanu locuia la Paris, unde se exilase din motive politice.

Autorităţile comuniste nu au sprijinit în niciun fel aceste gesturi, pentru că Blaga era considerat un filosof idealist, iar poeziile lui au fost interzise până la ediţia din 1962, îngrijită de George Ivaşcu. Rosa del Conte a recunoscut că paternitatea ideii îi aparţine lui Mircea Eliade, cel care publicase la moartea lui Blaga, în 1961, un emoţionant necrolog intitulat “Tăcerile lui Lucian Blaga”.

Cu ochi demonici şi sete de lumină„Avea în el un farmec ciudat. Întâi tăcerile lui care erau foarte expresive. Avea, pe urmă, nişte ochi demonici (...) Îşi concentra toată fiinţa în privire. S-a scris despre el că se iubea foarte mult poate şi pentru că era, în fond, un timid, un delicat, un introvertit; un introvertit, totuşi, care era foarte iubit, foarte simpatizat…” - Şerban Cioculescu.

„Sete de lumină – fugă de lumină, sete de tăcere – aspiraţie la cuvânt, tendinţe ambivalente constituie mareele, fluxul şi refluxul acestui univers poetic (...) Acest tărâm este un continent al sensibilităţii, al sufletescului, al spaţiului psihic. Blaga e poetul animei în veşnică frământare, într-un continuu efort de autorevelare şi de autodepăşire. Desigur, nu înţelegem prin anima doar domeniul trăirilor subiective ale poetului, ci acela al unor experienţe depăşind această subiectivitate. Lucian Blaga nu este poetul unor aventuri existenţiale, ci ale unor experienţe esenţiale” - Nicolae Balotă.