Lucaciu - mai marele Unirii (II)

Dr. Nicoară MIHALI

Fiul învățătorului Mihai Lu­caciu va avea o copilărie feri­cită în lunca liniștită a So­meșului, în satul Apa din Sătmar. În vacanțe va pleca la bunicii lui ce aveau casă și pământuri în satul Gerța Mică din Țara Oașului. Până la vârsta de șase ani, va alerga să pes­cuias­că în apa limpede a râului iar serile își va îndrepta privirile spre minunații munți din Oaș. Ajunge elev în clasa tatălui său, la Baia Mare, unde învăță­torul va primi și postul de cantor într-o parohie cu o mie cinci sute de cre­dincioși. La școala confesională va avea înscriși 47 de elevi, majoritatea copii săraci, ai căror părinți câștigă pâinea muncind în mină. Aici va învăța istoria, latina, maghiara, germana, matematica, științele naturii, în clădirea călugărilor piariști. La vârsta de trei­sprezece ani termină ciclul primar, fiind al patrulea din 31 de elevi cu calificativul eminent la religie și limba română. De la mama sa, va învăța slovaca, ruteana și literatura religioasă. La gimnaziul din Baia Mare, pe lângă latină și greacă, trebuia să învețe limba ma­ghia­ră. Este o perioadă grea, când „până și vrăbiile trebuiau să ciripească ungu­rește”. Clasa a cincea o face la Ungvar, iar de aici pleacă pe jos în Oradea.
 La școlile din Oradea îndură o neagră mizerie. Se întreține dând lecții copilului bucătarului de la Episcopia romano-catolică. Scăpat de această primă închi­soare a vieții, pleacă din nou pe jos, de data aceasta spre Gherla, unde va câș­tiga o bursă pentru Institutul „Sfântul Atanasiu” din Roma. La Roma se va impune prin inteligență și prestanță fizică, prin credință și spirit activ. Combatant, expresiv, cu privire se­mea­ță, cu încredere în sine și puțin infatuat, va fii dornic de spectacol și bravură. Aceasta este prima caracterizare pe care i-o face comisia de profesori ce-i oferă o bursă de studii la Roma.
Cunoscător de limbi străine, pășește cu dreptul în viață. Aici va căpăta o educație religioasă universitară, va fii conectat la marea cultură a cetății și va învăța primele lecții de umanism. Pentru aceasta trebuie să se supună unui regulament disciplinar sever, aproape spartan, ceea ce pe tânărul aflat în pra­gul vieții, îl va marca pentru totdeauna. Regimul auster, restrictiv și cazon, cu servicii liturgice oficiate în rit oriental, îl va pregăti pentru viața de preoție. Aici are posibilitatea să studieze în bi­blioteci. Învață italiana, franceza și en­gleza, admiră catedralele, Panteonul și Colosseumul. Se apropie de columna lui Traian și este mândru de originea sa latină. Urmează cursuri de filozofie la Colegiul Urban Propaganda Fide. Și din nou profesorii îl caracterizează blajin, sfios, cu înaltă speranță. Participă la prima liturghie oficiată la Sfântul Scaun în limba română. Sunt anii unei puternice consolidări de cunoştinţe. Își însușește ideile misionarismului spre lumea bisericii răsăritene și pătrunde în miezul modernismului. În școlile Ro­mei învață filozofia lui Socrate, Zeno, Pitagora, Diogene, Platon, Hegel, Kant, Descartes, Spinoza, August Comte, David Hume etc.
Își pregătește o vastă cultură lite­rară, citind în original opere în limba ita­liană, germană și franceză. Citește „Divina Comedie” a lui Dante, „Confe­siunile” lui Jean Jaques Rousseau. Tot acum învață pe de rost poezia lui Petofi Sandor, mai ales poemul „Nobilul Maghiar” de unde preia ideile umanismului revoluționar. Aprofundează lite­ra­tura română: Bolintineanu, Alexan­drescu, Anton Pann, Vasile Cîrlova, Elia­de Rădulescu, Vasile Alecsandri şi contemporanul său, Mihai Eminescu. Cu această pregătire enciclopedică la care se adaugă științele teologice și bi­blice, metafizica și curentele filosofice este predestinat pentru o carieră de con­ducător al poporului român din Ardeal.
La Roma este martorul unui eveniment ieșit din comun, Consiliul Ecumenic Va­tican I. Aici se vor dezbate proble­mele bisericii catolice în contextul lai­cizării societății și se va proclama dog­ma infailibilității papei. Aproape 800 de prelați se vor plimba pe străzile Romei, 49 de cardinali, 10 patriarhi, 127 de arhiepiscopi și 529 de episcopi. Acum trăiește dureros episodul prizo­nieratului papei la Vatican.

În 20 septembrie 1870, trupele italiene creează o mare panică în lumea ca­tolică. De-a lungul vieții sale de 70 de ani, preotul dr. Vasile Lucaciu va cunoaște patru papi: Pius al X-lea (1846-1878); Leon al XIII-lea (1878-1903); Pius al IX-lea Sfântul (1903-1914) și Benedict al XV-lea (1914-1922). De povestea acestor papi se leagă într-un fel și viața eroului nostru. Giovani Maria-Mastai Ferretti dom­nește 32 de ani. Acest individ cu chip atât de blând, cu scopul de a păstra sta­tul papal, afirmă în 1864 că biserica poate să recurgă la forță și la tortură. Sunt uciși mii de soldați italieni și fran­cezi. Din 1870 spune că el este infailibil, devine un tiran și un criminal al maselor credule și ignorante. Un monografist al Vaticanului, canadianul Fran­cais J. Lessard, în lucrarea sa „Isto­ria secretă a Vaticanului” se întreabă dacă nu cumva Ferretti nu a fost „un foarte periculos dezechilibrat mintal?”.

În anii studenției la Roma, Vasile Lu­caciu l-a văzut pe acest papă și i-a cunoscut ideile. Contele-papă Mastai Ferretti, sau Pius al IX-lea, este obsedat de dogmatism. El proclamă cele două dogme: Imaculata Conceptione în 1854 și Infailibilitatea pontificală în materie de credință în 1870. Puterea sa politică este distrusă, el consideră că liberalismul este o greșeală. Biserica trebuie să aibă o autoritate supremă asupra socie­tății. Papa Ferretti găsește vreo șase erezii:
1. Să se spună că oricine este liber să îmbrățișeze religia pe cea care o consideră adevărată;
2. Să afirme că biserica nu are dreptul să recurgă la forță;
3. Să spună că biserica trebuie separată de stat și statul de biserică;
4. Să permită refuzul supunerii față de părinții legitimi;
5. Să creadă că fiii bisericii catolice au dreptul să dispute compatibilitatea dintre puterea pământească și puterea spirituală;
6. Să spună că pontiful roman trebuie să se împace cu progresul, li­beralismul și civilizația romană.

El aruncă pe zuavii pontificali în brațele morții. Acest om îndrăznește să pre­tindă că este reprezentantul unui alt Dumnezeu pe pământ. El se solida­rizează cu predecesorii săi care au dus cruciadele și inchiziția. A doua dogmă este legată de Imaculatta conceptia, un fel de misoginism în care femeile nu pot să conducă o biserică, nu pot să fie canonizate, nu pot ajunge vreodată papese.
Credeți ce vă spun, zice papa Ferretti și 50 de cardinali votează. Acest lucru se petrece în momentul în care izbucnește războiul dintre Franța și Prusia. Fran­cezii pleacă acasă să-și apere patria, papa rămâne singur în fața armatei ita­liene. Când vede că pierde domnia lumească se declară infailibil în materie de credință. În această situație se declară prizonier în luxosul său palat pentru a juca rolul de martir. Episodul acesta din viața papei Pius al IX-lea îl va ajuta pe Vasile Lucaciu în clipa în care va purta un război juridic cu superiorul său Ioan Szabo, episcopul Gherlei timp de 12 ani. Papa refuză să accepte existența statului italian și Legea Garanțiilor (1871). Această lege asigură papei inviolabilitatea persoanei, libera exercitare a suveranității sale spirituale, utilizarea deplină a palatului Vatican, a bazilicii Sfântul Petru, a bi­sericii Sfântul Ioan de Lateran și o pensie de trei milioane de franci. Din 1870, Biserica Romei nu mai are nici un teritoriu, nu mai are nici o populație pe care să o poată impozita. Nu mai are armată, este constrânsă la neutralitate. Statul papal a dispărut, următorii papi vor fi mult mai demni, deși în esență nu s-a schimbat decât discursul.

Lucaciu, ca un misionar al bisericii Romei încearcă să-și croiască un drum de eliberator al națiunii sale din Tran­silvania, înglobată în marele imperiu al Austro-Ungariei. Următorul papă, Leon al XIII-lea, către care vor fii îndreptate multe dintre scrisorile lui Vasile Lucaciu în războiul cu episcopul Ioan Szabo, este conservator și viclean. Adoptă o atitudine conciliantă față de Germania, SUA, Franța și Anglia. Publică numeroase enciclice despre divorț, despre familia creștină, despre state și libertăți, respinge socialismul și abordează problemele muncitorilor. Este răzbunător cu guvernul italian, dar conciliant cu alte guverne ale lumii. În mare parte Leon al XIII-lea, îi va da preotului nostru în mai toate procesele câștig de cauză. Următorul papă, deși este ales cardinalul Mariano Rampallo del Tindaro în 1903 la moartea lui Leon al XIII-lea, nu va rămâne decât trei zile și va fii înlocuit cu Giuseppe Sarto, care ajunge papa Pius al-X-lea până în 1914 când Vasile Lucaciu părăsește Transil­vania. Acest papă, venețianul cu chip plin de bunătate va menține legături tensionate cu guvernul italian, el le vor­bește pe înțeles oamenilor simpli și alungă intelectualii care se străduiesc să re­concilieze credința cu știința.

La o lună după începerea primului război mondial, Giacomo de la Chiesa, colegul de școală de la Roma al lui Lucaciu, ajunge papă începând din 3 septembrie 1914 până în 1922, cu numele de Benedict al XV-lea. În timpul războiului, papalitatea nu ia nici o decizie. El își dedică întreaga energie pentru o pace onorabilă între belige­ranți. El îl alege printre emisarii Va­ticanului și pe Vasile Lucaciu. Della Chiesa, plin de milă, golește de mai multe ori în scopuri caritabile seiful Vaticanului. Datorită scrisorii lui, delegația românească condusă de Va­sile Lucaciu va fii primită la Casa Albă de către președintele SUA, Woodrow Wilson (1856-1924).

După această scurtă incursiune în istoria papalității, să ne întoarcem la personajul nostru, întors de la Roma cu titlul de doctor în filozofie. Potrivit înzestrării sale native, studiilor romane, rarisimului pe atunci titlu academic
ne-am aștepta să fie reținut la Episcopia din Gherla. Dar primește o mică parohie în Sâncrai. Episcopul Ioan Szabo, născut în 1836 la Istrău în județul Satu Mare având de asemenea studii la Roma, îl citește pe preotul Vasile Lucaciu și încearcă să se țină departe de el. În cei peste treizeci de ani de episcopat, Ioan Szabo excelează în „prietenia” cu Vasile Lucaciu, la început îl ajută pe perioada luptelor memorandiste îi devine dușman de moarte iar în ultima parte a vieții încearcă să aibă din nou o poziție conciliantă față de el.
Astfel că Vasile Lucaciu crește în personalitate de la un an la altul: autor de scrieri filozofice, redactorul unei reviste teologice, ctitor de catedrală la Șișești, promotorul unor pelerinaje unde zecile de mii de participanți rămân vrăjiți de oratoria sa fără seamăn, militant național în conflict cu statul maghiar, preotul în relație bună cu Vaticanul, revoluțio­narul primit la București de regele Carol I, personalitatea intervievată de ziariștii străini din Ungaria, Franța, Italia, Anglia și SUA, reprezentant de seamă al elitei ro­mânești din Tran­silvania.
În anul 1880 publică „Instrucțiunile filozofice”. Ioan Szabo îl recomandă călduros pentru această lucrare. La 30 de ani are patru copii și este proprietarul unei case. Obține un număr enorm de comenzi liturgice în valoare de peste 20.000 de florini. Practic, este un om realizat, gata să facă o carieră și să ducă o viață liniștită. Însă de pe acum, spiritul său liberal începe să se manifeste. Scrie la ziarele românești din Transilvania (Sibiu, Brașov, Arad, Blaj). Se străduiește și reușește să introducă limba română la gimnaziul catolic din Satu Mare. Din acest moment este urmărit de ispita satanei. Ministrul educației Treford Agoston recurge la un truc și îl determină să părăsească catedra de la Satu Mare și să plece la Lucenec, în Slovacia. Pentru ca jocul să le iasă, este introdus și episcopul de Gherla Ioan Szabo, membru în Casa Magnaților din Budapesta ca să-l determine pe Vasile Lucaciu să pri­mească această nouă ofertă. Eroul nostru refuză și îi dă următoarea replică ministrului: „Guvernul nu are atâtea milioane pentru ca eu să mă înstrăinez de neamul meu și să părăsesc poporul român”.

La 33 de ani ajunge preot la Șișești. Șișeștiul are 1800 de credincioși cu fi­liile Dănești, Bontăieni și Unguraș. Ca să ajungă aici, Lucaciu este ales dintre doisprezece preoți. La trei luni după numirea în parohie se apucă să cons­truiască noua biserică. În 14 iulie 1885 face prima audiență la papa Leon al XIII-lea. Spre sfârșitul anului 1887 va face o altă vizită. În toamna anului 1885 editează Revista Catolică. În 20 iunie 1886, în a treia zi de Rusalii, în prezența a peste 1000 de invitați, sfințește locul de biserică, împreună cu protopopul Țării Oașului, Alexandru Erdoș. După alți patru ani de muncă, e ridicată biserica. În 15 august, de Sfânta Maria Mare, va fii sfințită în fața a peste 15.000 de oameni, episcopul va lipsi. În anul 1889 i se face un dosar pentru proces disciplinar, în 1890 i se interzice Revista Catolică, în 1891 începe conflictul cu Episcopul. În 6 septembrie 1892, Consistoriul din Gherla îl sus­pendă pe Lucaciu ca preot. Izbucnește furtuna la Șișești... Enoriașii încep să lărmuiască tare, că nu le trebuie alt popă, decât pe cel pe care îl au. Sunt schimbați curatorii iar de la Baia Sprie sunt chemați 30 de curatori pentru a-i înlocui. Toată suflarea din Șișești declară că este aproape de preotul lor și sunt gata să-l ajute cu orice sacrificiu. Sătenii trimit un protest la Gherla cu 1.450 de semnături, textul apare publicat și în revista „Tribuna” de la Sibiu. În 8 septembrie, se adună din nou, lume multă la Șișești. Constantin Lucaciu citește un memoriu către papa. Cele patru biserici sunt închise și cheile sunt trimise la Roma. Două săptămâni mai târziu, în 50 de căruțe, pleacă din Șișești 230 capi de familie, ținta lor este Episcopia din Gherla. Pe parcurs li se alătură alte căruțe și peste 500 de oameni. Ajung cu toții în curtea Episcopiei din Gherla. Episcopul fuge. Dar să dăm puțin filmul înapoi.

În 17 octombrie 1885, Lucaciu se întoarce de la Roma, animat de un mare zel, pastorul iubitor de spectacol. Șiruri de oameni de o parte și de alta a drumului, printre care trece preotul Lucaciu, în bătaia clopotelor, în bubuitul teascurilor. Predică sub cerul liber, iar după cuvântul de bun venit al învățătorului, preotul zice: „Văd un popor măreț, vrednic de numele strămoșilor săi”. După cei patru ani grei de muncă, timp în care gloria lui Lucaciu crește de la o zi la alta, vine ziua inaugurării bisericii unirii tuturor românilor, unde preotul atrage în jurul lui, peste 15.000 de oameni. Sunt deschise porțile bisericii, are loc priveghiul vechii biserici, vin oameni de peste tot, din Maramureș, Oaș, Sălaj, Chioar, Codru, Lăpuș și Sătmar, îmbrăcați în haine de sărbă­toare, în adevărate procesiuni, fiecare sat, cu preotul în frunte. Bat clopotele și 12 preoți oficiază slujba de sfințire a noii biserici.

„Biserica, zice Lucaciu, este întru­chiparea unui ideal care strălucește pe cerul vieții noastre. Ce-și dorește sufletul românesc? Măreția și sfânta unire a tuturor”.

Episcopul Ioan Szabo, invitat stăruitor la sfințire, nu vine. Nu vine și pentru că e bolnav, pentru că în toată pastorația lui de 32 de ani a participat la sfințirea a cinci biserici. În memoriile sale, Alexandru Vaida Voievod notează: „Părintele Lucaciu premerge cu exemplul constitutiv personal, un cor, o bibliotecă, o trupă de teatru a satului. Plantează alei în marea sa grădină parohială. Înființează o pepinieră, încât în câțiva ani, coastele înalte ale Șișeș­tiului se umplu de pomi fructiferi, un adevărat Eldorado. Lucaciu și-a sacrificat pe altarul idealului național o carieră ecleziastică strălucită la care harurile îl îndreptățeau.”
 În 6 septembrie 1992 este suspendat ca preot, ajunge un proscris. Nu mai poate oficia liturghia în fața altarului pe care l-a ridicat cu ajutorul sătenilor. Pierde suportul existenței sale și este supus unei mari drame sufletești. Telegramele curg una după alta către episcop. „Întristată este inima noastră până la moarte, orfane și deșarte sunt bisericile noastre. Pentru că sfinţia ta ne-ai scos lu­mina ochilor, ne-ai răpit dulceața vieții, ne-ai amărât zilele, ne-ai întune­cat soarele, ne-ai luat ce nu ne poți da.”

Protestul enoriașilor din cele patru parohii continuă. „Am cerut să ni-l dai înapoi pe iubitul nostru paroh. Și fiindcă Preasfinţia Ta ne vrei cel mai mare rău din lume, iată prin această scrisoare îți spunem în auzul lumii întregi că nouă alt preot nu ne trebuie, nici nu primim vii pe nimeni din lume altul. Mai bine rămânem fără de viață, decât fără el. Nu avem liniște, nu avem pace nici în familiile noastre, nici în biserici, de țipete și de plâns răsună munții și văile noastre.”
Cu ecoul acestor rugăminți am pornit să urc muntele din apropierea casei mele. Într-o după amiază splendidă de toamnă am ajuns cu mașina pe vârful Igniș (1.307 m). Pe jos, nu m-aș fi în­cumetat. De acolo de sus, am privit împrejurimile. Se vedeau munții, văile și satele. Mai jos, într-o vale, strălucea în soare catedrala lui Vasile Lucaciu de la Șișești. Eram fericit. M-am gândit că nu peste mult timp vor veni sărbătorile Crăciunului și mai înainte, sărbătoarea poporului român. Lucaciu este un erou, este un martir al neamului românesc. A fost lăsat fără pâine, a fost umilit, aruncat în închisoare, dar de fiecare dată a ieșit învingător. A reușit să ocupe acest loc măreț în istorie pentru că nu a urmărit un interes pentru el și pentru familia sa. A reușit pentru că nu s-a lăsat vândut, nu a acceptat nici o clipă să fie ademenit de sumele uriașe oferite din partea guvernului maghiar.
Patrio­tismul nu se plătește, zice poetul Mihai Eminescu. Mi-am adus încă o dată aminte de sărbătorile Crăciunului. Eram sigur că în sfârșit voi termina studiul despre Lucaciu și coborând muntele am început să colind: „El este împăratul / El este împăratul / Noi nu vrem pe altul! / Noi nu vrem pe altul!”.