Lucaciu - mai marele Unirii

De-a lungul istoriei s-au făcut mai la tot pasul ierarhii despre bătălii, despre lupte, despre personalităţi. Isto­riile literare au căutat să aşeze în faţă pe cei mai mari scriitori, s-au străduit de la o generaţie la alta să le şlefuiască piedestalul, să cureţe statuile de igrasie, de excrementele porumbeilor, de culoarea cernită a vremii. I-au interesat bătăliile cele mai sângeroase, cu cele mai multe cadavre. Până intră în scenă Garibaldi să-i învingă pe austrieci în vara anului 1859 se dau groaznicele bătălii de la Magenta şi Solfrenino cu peste 40.000 de cadavre şi a zecilor de mii de răniţi gemând neîngrijiţi pe acest câmp al măcelului determinându-l pe elveţianul Henri Dunant să întemeieze Crucea Roşie în lume. Pentru ce au luptat mai toate popoarele lumii? Unele, pentru cuceriri, altele pentru libertate. Luptătorii pentru libertate au în jurul lor o aură cristică.

„Libertatea este izvorul bogat al virtuţii, este soarele la care ne încălzim cu toţii, care cu o putere dumnezeiască luminează minţile şi înnobilează inimile tuturor naţionaliştilor. Cele mai frumoase pagini ale istoriei omenirii sunt acele scrise cu sângele vărsat pentru li­bertate.” sunt cuvintele lui Vasile Lucaciu rostite la 15 decembrie 1892 în faţa completului de judecată şi celor 12 juraţi în sala de la etajul II din casa contelui Degenfeld din oraşul Debreţin considerat a fi „Roma calvină”. De fapt, Lucaciu se duce la închisoare pentru a preîntâmpina un război civil, o vărsare de sânge, deoarece spiritul lui vulcanic era capabil să electrizeze masele, să le înarmeze şi să se retragă în codrii cu ele ca un Simon Bolivar sau un Che Gue­vara. Numai umanismul său sădit în şcolile Romei ne îndepărtă de un război civil.
„Dacă nu ne putem sfătui aici în umbra bisericii la lumina zilei, vom merge colo în codru , de la fulgerul cerului la vijelia nopţii... Excelenţă! îi zice primului ministru ungar, sistemul de gu­vernare care tirăneşte altfel pe românii din Transilvania şi Ungaria provoacă război civic. Drepturile ne sunt răpite, hotarele furate, limba este străină în propria ţară, noi şi copiii noştri nu avem ce căuta la masa vieţii publice, înjugaţi până la sclavie. Mai bine moarte decât o astfel de viaţă.” Cuvintele lui Lucaciu nu sunt goale, au o mare încărcătură sentimentală, îndeamnă în orice clipă la revoltă. Trebuie să lovească o dată şi o dată în bufniţele spurcate ale nopţii.

O întreagă camarilă se pune în mişcare, guvern, ofiţerii de rang superior, spioni, jandarmi, funcţionari ai episcopiei, episcop, toţi s-au hotărât să-l scoată din mijlocul poporului care era gata de un război civil. „Agitatorul sângeros vestit pentru atacurile sale contra patriei va sta astăzi înaintea Curţii cu juraţi.”, titrează ziarele.
Oraşul Debreţin este în fierbere, un aer înecăcios ca o pâslă se aşează în stradă.
În saloanele hotelului Taurul au loc două banchete, banchetul românilor la masa cărora se cântă „Marşul lui Iancu” şi banchetul ungurilor care cer să se cânte marşul lui Rakoczi. Mulţimile sunt în fierbere. Redactorul ziarului „Vulturul” de la Oradea, Iustin Arde­lean, este pălmuit în stradă. O figură ştearsă cu mustăţile asemănătoare coarnelor vacilor de pe pustă, intră în sala de judecată. Avocatul lui Lucaciu este ginerele lui Ion Raţiu preşedintele Partidului Naţional Român, Iuliu Coroianu, traducător este Ion Nistor avocat la Oradea.Ca într-un film american de mare succes, Lucaciu păşeşte cu paşi siguri, cu fruntea ridicată către banca acuzaţilor. Procurorul general Cserna Vincze citeşte actul de acuzare. Toate sunt urmările memorandumului.
Lucaciu este în plină putere. Are 40 de ani. Este gata să înfrunte orice furtună. Procurorul uzitează articolul 172 ali­neatul 2, agitare la ură contra naţiona­lităţilor, crimă de agitare la ură. Publicul din sală e gata de încăierare. Acuzatul agită în ţară şi în străinătate de ani de zile prin viu grai şi prin scris. Agitaţia sa este periculoasă pentru că este un om de cult, cu mult rafinament şi cu darul vorbirii şi al scrisului şi cu cât are de a face cu un popor incult şi bogat, care ascultă cuvintele preoţilor săi, înşelători cu Sfânta Evanghelie în mână. Acuzatul, zice procurorul, face apel la revoluţie. Juraţii trebuie să simtă vinovăţia lui şi să-i ofere un verdict pe măsură.
Însă tot ce face în viaţa lui, Vasile Lucaciu îşi duce fiecare acţiune ca pe un adevărat spectacol. Lucaciu, după cum îl caracterizează poetul Octavian Goga la prohod, este un tribun vijelios ce ne-a adus patriotismul militant şi de simţire de la Roma. A ţinut un spectacol plin de măreţie epică prin zvârco­lirea lui timp de 40 de ani. A fost idolul adunărilor populare pe care le zguduia avântul lui de retor ca un torent de lavă aprinsă. A stors lacrimi, a stat în în­chisorile din Vaţ şi Seghedin, a strălucit în Parlamentul de la Budapesta, s-a risipit pe toate cărările. Nici bine nu ajunge la Debreţin, cuibul kasuthiștilor paşoptişti unde se afla cel mai şovinist scaun de judecată, se opreşte în centrul oraşului şi se fotografiază în faţa statuii „Libertăţii” ridicată în onoarea luptă­torilor naţionalişti maghiari.
Lângă el, în fotografie, se aşază prie­tenii săi care-l însoţesc: Alexiu Berin­de, protopop de Seini; Constantin Lucaciu, fratele său; Paulina, soţia, cu fiul cel mai mic în vârstă de 8 ani, Vasile; avocaţii dr. Teodor Mihali şi dr. Iuliu Coroianu şi câţiva jurnalişti - Medan Magdău, Iustin Ardelean, Rusu Sirianu, Lazăr Ernea, Valer Hossu. În fotografie, Lucaciu zâmbeşte, are aerul unui învingător, este convins să vorbească pe tot parcursul procesului în limba română, e mereu nemulţumit de traducătorul său Ioan Nistor, avocat în Oradea. Îl apără avocatul Iuliu Coro­ianu care le aminteşte juraţilor de una din cele mai frumoase poezii din lite­ratura română, „Ginta latină” scrisă de poetul Vasile Alecsandri şi premiată de Montpellier:
„De la Dunăre la Sena / Din Carpaţi la Pirinei / Ginta nobilă latină / Şi-adună poeţii săi.”
Poezie ce a fost tradusă şi în limba maghiară în vreo cinci variante şi nici una nu se aseamănă cu originalul. Timp de două ore apărătorul printr-un discurs magistral le demonstrează juraţilor că şi traducerea convocatorului lui Vasile Lucaciu la Şişeşti nu este în conformitate cu originalul şi că nu are nimic cu guvernul maghiar. El vorbeşte de vandalismele din luna mai de la Turda, Şimleul Silvaniei şi Arad, de incidentele din gara de la Budapesta de către agenţii guvernului şi de către poliţie. Câtă vreme Lucaciu este însoţit de cei 300 de memorandişti ce caută să facă cunoscut acest memoriu împăratului de la Viena.
Vocea lui Vasile Lucaciu răsună ca un trăsnet în şedinţa de după-masă în sala de judecată de la Debreţin: „Inima mea este plină de aceleaşi sentimente care
i-au mânat în luptă pe eroii maghiari de la 1848. Să nu credeţi că ideea libertăţii este un soare numai pentru o plantă, ori un sentiment al unui singur om. Ideea libertăţii dă direcţie popoarelor, ne luminează minţile şi ne înnobilează inimile. Cele mai frumoase pagini ale istoriei omenirii sunt acele scrise cu sângele vărsat pentru libertate.”
Mulţi­mea se agită. Preşedintele ame­ninţă cu evacuarea sălii. Juraţii sunt re­voltaţi că Lucaciu vorbeşte în limba română. Ungurii doresc un stat maghiar exclusiv, din păcate nu este un ideal măreţ, este o meschinărie de liberalism care îşi caută propriul altar, la care Lucaciu refuză să se închine pentru că i se cere să renunţe la românismul cu care s-a născut şi cu care trăieşte în familie şi societate. „Am făcut lucruri pentru neamul meu, zice Lucaciu încât dacă le făceam pentru dumneavoastră, desigur, nu m-aţi fi dat în judecată, ci mi-aţi fi ridicat o statuie. Trist lucru. Pentru mine cu atât mai trist, cu cât omorâţi un ideal.” Însă pentru cei care doresc să afle mai multe despre acest spectacol a lui Vasile Lucaciu în faţa justiţiei maghiare merită să caute cartea lui Augustin Iuga – „Vasile Lucaciu – acte, documente, procese” apărută la Baia Mare în anul 1940.

Discursul lui Vasile Lucaciu continuă: „Nu vă cer nici graţie, nici indulgenţă. Dacă iubiţi libertatea va trebui să achitaţi pe un prigonit pentru dreptate, care n-are alt păcat, decât acela că-şi iubeşte naţiunea, adoră libertatea şi urăşte sclavia. Să fiţi cu luare aminte!”. Şi în sfârşit se aud şi câteva vorbe în ungureşte adresate de Lucaciu fiului său: „Igi tanul, fiam megvedeni a nepredet” (Aşa să înveţi, copile, să-ţi aperi oporul). Românii din sală strigă, se manifestă bucuroşi. Ungurii strigă: „valah obraznic”, „opincar puturos”.
Apărătorul strigă: „Să nu credeţi că băgând în temniţă pe dr. Vasile Lucaciu aveţi să omorâţi în noi o idee ce are să trăiască veşnic. Ideea naţională are să trăiască veşnic. Ideea naţională are să trăiască şi după ce veţi întemniţa pe Lucaciu. Închis el, alții o sută o să se expună pentru aceleaşi principii, pentru acelaşi ideal”.
Preşedintele suspendă şedinţa. Juraţii, cu 12 voturi, îl declară vinovat pe Luca­ciu. Vine sentinţa în numele legii, Curtea cu juri condamnă pe Vasile Lu­caciu la un an de închisoare de stat, 500 de florini amendă şi 49 de florini cheltuieli de judecată.

Vasile Lucaciu devine erou naţional. Vestea arestării lui ajunge la Bucureşti şi în străinătate, în tot Ardealul. Ziarele ungureşti titrează: „Să ne pregătim de baia sângeroasă ce naţionalităţile ni-o prepară!”. Românii din satele Şişeşti, Dăneşti, Bontăieni şi Unguraş pro­tes­tează. În faţa Înălţatului împărat se strâng peste 2.000 de semnături, Partidul Naţional Român protestează. Almeşul de Alba protestează, Abrudul, Reşiţa Montană, Şiria din Arad, Bis­triţa, Clujul, Sălajul, Viena, Lupeniul, Timişul, Câmpia Aradului, Zărandul, Dejul, Banatul, Orşova, Lăpuşul Româ­nesc protestează și Valea Almajului și Târnavele și Craiova și Ploieştiul și Târgu Jiu.
Blestemele se aud pe toate drumurile: „Piară bicisnicii de trădători”, „Ardă în foc uscăturile!”, „Deie cerul să învingă dreptatea!”.
După atâtea proteste şi după mii de semnături, Vasile Lucaciu a pierdut recursul şi este arestat în 28 decembrie 1892.

Şi, din nou, Vasile Lucaciu are parte de un grandios spectacol. Pleacă spre închisoarea din Szeged a treia zi după Crăciun din biserică, condamnatul se roagă în faţa altarului, fratele său Constantin oficiază utrenia. Este o iarnă grea cu un ger cumplit. Dangătul clopotelor cheamă lumea la sărbătoare. Vestea condamnării întristează pe săteni. Şi preotul Iuliu Şurari a venit să se roage, credincioşii rând pe rând vin să-i sărute mâna şi haina şi să-l îmbrăţişeze. „Nu vă fie teamă, zice Lucaciu, Dumnezeu nu-i lasă pe cei amărâţi.” La ieşirea din biserică, primul curator Dănilă Andreica îl asigură pe preot că „vom avea grijă de casă şi de tot ce este în ea”. Mulţimea şi-a pregătit săniile să-l însoţească pe erou până la gara din Baia Mare, dar este oprită în drumul ţării de un pluton de jandarmi „înarmaţi până-n dinţi”, alături de notarul Sigismund Pop. Sătenii nu se lasă: intimidaţi, pornesc pe jos peste grădini, pe cărările troienite, încât până la gară se strâng câteva sute. Lucaciu ar fi dat să-şi ia rămas-bun, dar jandarmii îşi încarcă armele, îşi pun baionetele. Sania în care se află Lucaciu însoţit de Şurani şi de doi jandarmi este gata de plecare. În spate este o altă sanie unde se află preotul Constantin Lucaciu şi curatori. În Baia Sprie învăţătorul Atanasie Lupan îl întâmpină cu două buchete de flori. În gara din Baia Mare îl aşteaptă prietenul Gheorghe Pop de Băseşti cu alte câteva sute de ţărani. În gara din Seini îl aşteaptă alte câteva sute de ţărani mobilizaţi de protopopul Alexiu Berinde.
Drumul până la Segredin a fost un adevărat triumf a lui Vasile Lucaciu. Un spirit de revoltă se naşte la Şișești. În disperare, ei trimit o scrisoare episcopului de Gherla, Szabo Ianos: „Iu­bitul nostru preot, Dumnezeu să-ţi răsplătească, rugăciunile noastre să te ajungă, şi lacrimile românilor întristaţi să-ţi fie podoabă mitrei Tale, «părinte nevrednic»”.
Începe războiul religios care va dura 12 ani. Primul episod al acestui film tulburător s-ar opri aici. „Ne vedem peste un an”. Însă eu am obligaţia să vă spun de ce dintre toţi cei ce reprezintă generaţia Unirii de la 1918, Vasile Lucaciu de departe este cel mai mare. El este eroul neamului, martirizat, el este adeptul umanismului învăţat la Roma, poliglotul, oratorul de excepţie. În rândurile lor cel mai strălucit. Din generația lui unii au fost scriitori, alţii teologi, jurnalişti, avocaţi, oameni politici. Toţi cu anumite cariere şi o anumită personalitate, şi totuşi, dintre ei răsare peste veacuri chipul uriaş a lui Vasile Lucaciu printre Ion Agârbiceanu - scriitor, Septimiu Albani - publicist, Vi­cenţie Babeş - avocat, Alimpiu Bor­bulovici - vicar de Şimleu, George Ba­ri­ţiu - istoric, Tit Bud - vicar de Mara­mureş, Ştefan Bilţiu - protopop, Valer Branişte - publicist, Coriolan Bredi­ceanu - avocat, Augustin Bunea - istoric şi teolog, Ştefan Cicio Pop - jurist, Iuliu Coroianu - avocat, Partenie Cozma - bancher, Gherasim Damide - protopop, Traian Valeriu Frenţiu - episcop de Oradea, Octavian Goga - poet şi politician, Vasile Goldiş - pedagog şi publicist, Iosif Hedeş - istoric, Iuliu Hossu - episcop de Gherla, Aurel Lazăr - avocat, Ilie Lazăr - avocat, Iuliu Maniu - avocat şi politician, dr. Teodor Mihali - jurist, Alexiu Berinde - protopop, Miron Cristea -  mitropolit, Ion Moţa - preot, Mihail Pavel - episcop de Gherla şi Oradea, Victor Mihalyi - mi­tropolit, Ioan Mihalyi - academician, Gheorghe Pop de Băseşti - avocat, Teo­fil Dragoş - avocat, Ioan Raţiu -  avocat, Alexandru Roman - publicist, Ioan Suciu -  avocat, Alexandru Vaida Voie­vod - medic, publicist şi politician, Aurel Vlad - avocat, Hossu Longiu -  avo­cat, Vasile Mangra - mitropolit, Eugen Brote, Dimitrie Comşa, Daniel Berceanu, Rubin Petiţia, Barbu Patriciu şi mulţi, mulţi alţii.

P.S. Şi totuşi stau şi mă întreb unde sunt armatele de regizori, de scenarişti şi sce­nografi la care nu le-a căzut ni­ciodată în mână cartea lui Tiron Albani – „Leul de la Şişeşti” publicată la Oradea în 1936 pentru a se face un film nemuritor pentru neamul românesc. Sume uriaşe de bani s-au cheltuit şi anul acesta pentru baloane, pentru valize cu gogoşi, pentru funcționari ce au plecat la Roma, pentru simpozioane, pentru cărţi, pentru mese festive, pentru emisiuni TVR, pentru analfabeţi, pentru...
Şi iată un început de scenariu de film. Sala Curţii de juraţi din Debreţin geme de public. Studenţi, preoţi, profesori, jurişti, ţărani, mulțime de cetăţeni. Figuri simandicoase, cu mustăţi ascuţite, cu ochelari, fac impresia unor buni patrioţi unguri...
E ora nouă şi jumătate şi judecătorii nu apar. Soarele de toamnă îşi aruncă razele pe fereastră.
În sfârşit se deschide uşa din fund şi apare statura grasă a preşedintelui... Acuzatul e introdus în sală. Figura lui mândră se distinge dintre cei doi paz­nici care-l însoţesc. Înaintează cu paşi siguri, cu fruntea ridicată, privind drept înainte cu ochii mari şi negri. Nu pare deloc a fi deprimat. Publicul priveşte cu viu interes toate mişcările acestor figuri chemate să joace rolul unei tragicomedii trăite. Iată spectacolul pe care Vasile Lucaciu l-a creat şi l-a iubit toată viaţa. „Vadlot, mi a neve” (Acuzatule, cum te cheamă?”). „Nylveben el a nemyet” (Naţiunea trăieşte prin limba sa). „Valahule, te aşteaptă puşcăria.”