„Lovitura secolului”: jaful de la Fortaleza

Ioan BOTIŞ

Cu doar trei luni înainte de marea lovitură, hoţii au în­chiriat o casă în centrul ora­şului Fortaleza. Oficial, se ocupau cu afaceri cu grădinărit, comercializând plante, iarbă, pământ de flori. În realitate însă, hoţii au început lucrările la un tunel de aproximativ 80 de metri, care urma să ajungă până sub sediul Băncii Centrale.

În ziua de 6 august 2005, o sâmbătă liniştită pentru majoritatea brazilienilor din Fortaleza, oraş cu două milioane de locuitori, hoţii au trecut la etapa finală a planului lor. Ajunşi sub încăperea care adăpostea un seif masiv, au început să spargă peretele de beton armat, gros de peste un metru, conceput special pentru a opri asemenea tentative nebuneşti de spargere a băncii. Pereţii groşi de doi metri, precum şi podelele sălii trezoreriei, fortificate cu plase de oţel, au fost sparte.
Demn de remarcat este faptul cu nimeni nu a auzit nimic, banca fiind închisă la sfârşitul săptămânii.
Alarmele, senzorii şi camerele de filmare au rămas inactive pe tot parcursul jafului. Seiful era şi el dotat cu detectoare de mişcare şi camere de suprave­ghere, care, ca prin minune, nu s-au declanşat. Prin urmare, intruşii au lucrat netulburaţi de nimeni  şi nimic, până când au reuşit să scoată din bancă cele trei milioane de bancnote.
Luni dimineaţa, când angajaţii băncii au ajuns la muncă, 65 de milioane de dolari dispăruseră fără urmă. În cel mai scurt timp au fost sesizate forţele de ordine. Poliţia, sosită rapid la faţa locului a rămas stupefiată. Sute de poliţişti au început să urmărească pistele posibile, în speranţa de a recupera măcar o parte din sumă, dar era prea târziu. După primele momente de confuzie şi şoc, poliţiştii au descoperit cum a fost posibil jaful: în mijlocul încăperii ultra-securizate era săpată o groapă adâncă, ce părea că nu se mai termină.
Purtătorul de cuvânt al Poliţiei, fără a putea să-şi ascundă uimirea, a declarat că jefuitorii au avut de cărat aproximativ 3,5 tone de bancnote, reprezentând 150 de milioane de reali brazilieni, aproximativ 65 de milioane de dolari. Acesta a mai menţionat că forţele de ordine vor întâmpina mari dificultăţi în ceea ce priveşte recuperarea banilor furaţi, dat fiind faptul că bancnotele erau uzate, dar aflate toate în circulaţie. O parte dintre aceste bancnote furate urmau să reintre în circulaţie pe plată, iar altă parte urma să fie înlocuită. S-a vehiculat şi suma de 68 de milioane de dolari care ar fi fost furată.
„Ne aflăm, fără îndoială, în faţa celui mai mare jaf din istoria ţării noastre. În fond, aşa ceva vezi de regulă doar în filme”, a declarat la rândul său şeful poliţiei federale a provinciei Ceara, Joao Batista Paiva Santana. El a dezvă­luit că nu se ştie de ce anume sofisticatele instalaţii de supraveghere, precum şi senzorii detectori de mişcări nu au pornit alarma, menţionând apoi că spărgătorii au fost bine dotaţi, probabil folosind chiar un sistem de suprave­ghere prin satelit. În plus, aceştia au beneficiat clar de ajutorul unor experţi în materie de calcule, inginerie şi exca­vaţii. În ceea ce priveşte autorii jafului, Santana a indicat că ar exista şase până la zece suspecţi, dar a refuzat să intre în detalii.

Toate bancnotele erau în valoare de 50 de reali. Potrivit unui comunicat al Banco de Brasil, hoţii au pătruns în sediul băncii printr-un tunel săpat la o adâncime de patru metri şi pe o distanţă de 80 de metri, care ducea direct la camera în care se afla trezoreria băncii. „Este ca-n filme. Bănuiesc că hoţii au săpat cel puţin trei luni la tunel”, a declarat un poliţist pentru agenţia Reuters, iar un alt anchetator a remarcat precizia cu care a fost executat jaful. „Pesemne că ştiau exact unde se află trezoreria”, a spus acesta, deducând de aici că spărgătorii dispuneau, probabil, de o sursă de informaţii provenită din interiorul băncii.

Poliţiştii au admis că spărgătorii au acţionat cu mare precizie. Ei au început cu săpăturile chiar în faţa unui magazin horticol şi de grădinărit, astfel încât pământul acumulat la suprafaţă nu a dat nimănui de gândit. Magazinul, despre care se bănuieşte că era de fapt o firmă fantomă, fusese deschis cu trei luni în urmă. Spărgătorii băncii au fost, era evident, foarte bine informaţi, cunoş­teau cu exactitate unde se afla seiful, iar pentru că sistemele de alarmă nu s-au declanşat, poliţiştii au fost convinşi că au primit ajutor şi de la angajaţi ai băncii. Nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării.
Tunelul săpat de spărgătorii băncii avea chiar amenajări deosebite, beneficiind de finisaje, aer condiţionat şi sisteme de iluminat. Pentru facilitarea transportului rapid al banilor, tunelul fusese îm­bră­cat în scânduri de lemn şi folii de plastic. Faptul că galeria nu era una rudimentară dovedea că hoţii nu s-au grăbit, au plănuit totul în cele mai mici detalii, reuşind să ducă la capăt o operaţiune complexă şi bine pusă la punct.  
Locuitorii caselor învecinate cu cea în care a funcţionat aşa-zisa firmă de peisagistică, deschisă de bandiţi ca acoperire pentru activităţile lor, spun că aceştia erau simpatici, iar cel care se pare că era liderul lor şi se prezenta drept Paul nu se ferea deloc să apară în public, ba chiar avea obiceiul să mănânce în fiecare zi la un mic local din cartier. Paul era înalt, brunet şi purta barbă. El şi încă opt sau zece „peisagişti” veneau cel mai des la sediul firmei. Poliţia a realizat por­tretele-robot ale suspecţilor, pe baza mărturiilor vecinilor. Deşi bandiţii li s-au părut simpatici, vecinii au fost re­ticenţi în a da informaţii, temându-se de represalii.

Doi dintre autorii jafului au fost des­coperiţi după câteva zile, dar aceştia erau deja morţi.  Se pare că au fost ucişi din cauza unor neînţelegeri legate de împărţirea banilor furaţi.

Pe 10 şi 28 septembrie au avut loc pri­mele arestări. Şase persoane au fost reţinute, însă doar opt milioane de reali brazilieni au fost recuperaţi. În timp au urmat alte arestări, dar doar 8% din suma furată a fost recu­perată.  După trei ani de la săvârşirea jafului, a fost arestat şi condamnat la 50 de ani de închisoare cel care a fost considerat a fi „creierul opera­ţiunii”, Jossivam Alves dos Santos.

Jaful de la Fortaleza reprezintă „lovitura secolului” nu numai pentru Brazilia, dar şi pentru „concurenţii” spărgători din întreaga lume. El a întrecut jaful rea­lizat de Ronnie Biggs care, îm­preună cu alţi 11 tovarăşi, jefuise, în 1963, trenul poştal de pe ruta Glasgow – Londra, alegându-se atunci cu o sumă  a cărei valoare actuală ar fi de 53 de milioane de dolari. „Depăşiţi” au fost şi autorii celui mai mare jaf din Brazilia de până atunci, anume cel din 1999, comis asupra filialei din Sau Paolo a Băncii Banespa, când au fost furate 37 de milioane de reali.
Locuitorii din Fortaleza au speculat momentul şi s-au grăbit să transforme clădirea în care spărgătorii şi-au pus la punct planul într-un obiectiv turistic.

Jaf în stil irakian

În data de 18 martie 2003, cu o zi înaintea declanşării bombardamentelor Statelor Unite asupra Baghdadului, aproape un miliard de dolari au fost furaţi, în mai multe rânduri, din Banca Centrală
a Irak-ului. Acţiunea este considerată, pe bună dreptate, cel mai mare jaf din istorie. Mai târziu, trupele militare SUA au descoperit, ascunşi în pereţii din palatul lui Saddam Hussein, circa 650
de milioane de dolari. Se consideră că această sumă reprezintă cea mai importantă parte a banilor furaţi, fără a se cunoaşte date concrete şi despre restul prăzii.
Diyaa Habib al-Khayoun, director general al băncii de stat al-Rafidain, susţine că 250 de milioane de dolari şi 18 milioane de dinari irakieni, acum lipsiţi de valoare, au fost de asemenea furaţi în aceeaşi zi din Banca Centrală, dar de jefuitori profesionişti, fără vreo legătură cu Saddam. Tot în martie 2003, un bilet scris de mână a venit în atenţie, semnat de Saddam Hussein, prin care se ordona retragerea a 920 de milioane de dolari şi oferirea acestor lichidităţi lui Quasay, fiul preşedintelui irakian. Oficiali ai Băncii Centrale au afirmat că Quasay a putut fi văzut participând la încărcarea acestor bani, grupaţi în cutii pline cu bancnote de câte o sută de dolari, în camioane, pe parcursul unei operaţiuni de cinci ore. Fiul lui Saddam a fost mai târ­ziu ucis într-un schimb de focuri cu soldaţii americani.

Jaf în stil american

La câteva ore după ce festivităţile de ziua Sfântului Patrick s-au încheiat în Boston, pe 18 martie 1990, doi bărbaţi îmbrăcaţi în poliţişti au bătut la uşa intrării de serviciu a Muzeului Isabella Stewart Gardner, în jurul orei 01:24. Politica instituţiei a fost dintotdeauna aceea de a nu deschide pentru nimic în lume uşile pe timp de noapte, dar gardienii au făcut tocmai atunci o excepţie. Deşi se pare că nu erau înarmaţi, imediat ce „poliţiştii” au fost lăsaţi să intre în muzeu, i-au atacat pe cei doi paznici,  în­că­­tu­­şându-i, legându-i cu bandă ade­zivă şi plasându-i în subsolul clădirii.
În următoarele mai puţin de 90 de minute care au urmat, bandiţii au urcat în Camera Olandeză de la etajul al doilea al muzeului şi au furat trei picturi semnate Rembrandt; între acestea s-a numărat şi singurul peisaj marin realizat vreodată de pictor, una dintre cele câteva lucrări pe care hoţii le-au tăiat sălbatic pentru a le scoate din ramă, lăsând în urmă margini de pânză sfâşiată în rame goale.
Din aceeaşi sală, a mai fost sustrasă lucrarea „Concertul”, de Vermeer, precum şi un pocal chinezesc din bronz. Se pare ca s-a atentat şi la o a patra pictură a lui Rembrandt, dar fără succes. Din Galeria Scurtă, tâlharii au smuls de pe pereţi cinci schiţe ale lui Degas, precum şi vulturul de bronz din vârful unui steag napoleonean.
Conform unor surse, 12 tablouri au fost furate în total, însumând o va­loare estimativă de 300 de milioane de dolari. Altele avansează cifre precum 13 tablouri şi 500 de milioane de dolari. Oricum ar fi, paguba a fost uriaşă, ridicând acest jaf în rândul celor mai mari din istorie. Autorii faptei nu au fost niciodată depistaţi, întrucât au distrus casetele cu înregistrările din muzeu şi nu au lăsat amprente, iar operele furate au rămas definitiv pierdute. În prezent, o recompensă de cinci milioane de dolari este oferită pentru informaţii privitoare la recuperarea în condiţie bună a tablourilor.