«Lotul Vişovan», primii deţinuţi politici din Maramureş

În vara anului 1948, închisoarea de la Sighetu Marmaţiei a devenit închisoare politică, prin încarcerarea unui lot de 18 elevi şi studenţi, numiţi ulterior „lotul Vişovan”. Pentru iubirea de ţară, de Dumnezeu, de Căpitan, au stat în iadul închisorilor comuniste zeci de ani, terorizaţi de fiare ca „Maromet” sau Țurcanu. Astăzi, ar face la fel…

 Celula 74, etajul II, închisoarea Sighet. 18 paturi ruginite de fier, de deasu-pra cărora privesc nişte tineri. Nişte copii. Primii deţinuţi politici din Maramureş: „lotul Vişovan”. Într-un colţ, deasupra uşii, pare să se mai zărească un text zgâriat cu patos şi disperare acum mai bine de 60 de ani: „Nu-i temniţă să ne-nspăimânte”.

„În toamna anului 1948, am fost adus de la securitate la închisoarea din Sighetu Marmaţiei. Rămas singur în mijlocul celulei, m-am întrebat: «Oare voi fi în stare să rezist aşa după cum aveam atâtea pilde ale înaintaşilor?» Am rostit mai întâi o rugăciune Celui de Sus pentru a mă încuraja. Apoi, încet, am început să fredonez «Sfântă tinereţe legionară». Simţeam că-mi cresc puterile. La un moment dat, ajung la versul «Nu-i temniţă să ne-nspăimânte» şi, înviorat, mi-am zis: «Acesta trebuie să-mi fie îndemnul!». Drept pentru care, cu un ciob din geamul presupusei ferestre, am zgâriat în vopseaua de deasupra uşii versul «Nu-i temniţă să ne-nspăimânte»”, mărturisea Aurel Vişovan în cartea „Dumnezeul, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?”, realizată cu sprijinul camaradului său, Gheorghe Andreica.

Deşi tineri, mulţi nişte copiii, toţi au intrat în puşcărie cu curaj. Şi cu zâmbetul biruinţei pe buze. Nu s-au plâns nici atunci, nici în anii plini de urgii care au urmat. Au continuat să lupte contra comunismului rezistând, rugându-se, cântând şi păstrându-şi principiile nealterate.

Cei 18 făceau parte dintr-o grupare legionară care activa în Sighetu Marmaţiei: Frăţia de Cruce „Ionel Moţa”, condusă de Nistor Man. Liderul lor spiritual era însă Aurel Vişovan, student şi profesor la Liceul Dragoş Vodă din Sighetu Marmaţiei. Astăzi, din cei 18, mai trăiesc doar şase : Ioan Ilban, Nistor Man, Gheorghe Andreica, Petru Codrea, Ioan Dunca şi Grigore Hotico. Restul s-au prăpădit, fie în puşcării, fie răpuşi de bolile grele contactate în timpul regimului greu de detenţie.

Era vara lui 1948. O vara ploioasă şi ciudată, care îţi bagă umezeala în oase la fel ca beciurile securităţii. Cei 18 tineri, elevi la liceul sighetean Dragoş Vodă, erau în vacanţă. Acasă, la Ieud, Dragomireşti, Vişeu... Auziseră

 că începuse prigoana, dar se gândeau că ei n-au făcut nimic rău. În fond, a crede în Ţară, Neam şi Dumnezeu nu poate fi infracţiune. Unii făceau parte din Frăţia de Cruce „Ionel Moţa”, condusă de Man Nistor, alţii, din mănunchiul de prieteni. Se întâlneau săptămânal, discutau ştirile politice, se rugau, citeau... Şi se pregăteau pentru rezistenţa anti-comunistă, sub conducerea directă a lui Ioan Gavrilă Ogoranu. Uneori, făceau marşuri pe dealuri şi exerciţii fizice. Dacă ar fi fost nevoie, urmau să se retragă în munţi, să se ascundă, să facă orice. Dar să nu se supună. Ei au trăit lupta maramureşenilor împotriva activiştilor ucraineni care voiau alipirea judeţului Ucrainei, alegerile falsificate din 1946 şi au auzit poveşti despre lagărele ruseşti... Alţii, ca refugiaţi din Ardealul de Nord, au ajuns la studii în Bucovina şi au aflat de acolo despre masacrele comise de sovietici împotriva populaţiei româneşti. Ştiau că ţara nu se îndreaptă într-o direcţie bună şi au decis să reacţioneze, aşa cum o puteau face nişte elevi.

În cartea lui Marius Vişovan  «Mărturii ale rezistenţei anticomuniste din Maramureş », supravieţuitorii lotului povestesc cum au conştientizat pericolul comunist. Gheorghe Bulacu povestea că după ce s-a întors din refugiu a constatat că PCR preluase puterea şi promovase în funcţii persoane de origine etnică străină: «ca elev am văzut cum se manifesta propaganda comunistă în şcoală, glorificând ocupaţia sovietică şi atacând valorile tradiţionale – creştine şi naţionale în care noi am fost crescuţi. Din fericire, foarte puţini profesori şi elevi de la Dragoş Vodă au aderat la principiile comuniste. Noi, elevii, deşi eram tineri, eram perfect conştienţi de pericolul comunist şi atât în şcoală cât şi în oraş încercam să ne opunem ».

Alţii au cunoscut «pe viu» furia sovieticilor. De exemplu, prin 1945, Petru Codrea, care avea pe atunci 14 ani, a fost ameninţat cu pistolul de un soldat sovietic.

Mai mult, la Dragoş Vodă erau şi elevi din dreapta Tisei, care cunoşteau mai bine teroarea sovietică.

Aşa, încet, a început să lege această organizaţie anticomunistă, care s-a bazat în primul rând pe educaţie creştină. De politică se vorbea prea puţin. În schimb, se vorbea de drepturile şi libertăţile pierdute.

Gheorghe Andreica explică în ce a constat activitatea «Frăţiei de Cruce»: „Era o organizaţie de tip legionar, de educaţie. Fără politică, fără arme. Cuprindea elita tinerilor. Eram educaţi în spirit naţionalist şi creştin”. Frăţia mai avea o organizaţie subsidiară, numită „Mănunchiul de prieteni”, din care făcea parte şi Andreica şi în care tinerii învăţau doctrina legionară şi respectul pentru aceasta. Baza educaţiei erau cele şase legi date de Corneliu Zelea Codreanu în „Cărticica şefului de cuib”: „Legea disciplinei: fii disciplinat legionar, căci numai aşa vei învinge, urmează-ţi şeful şi la bine şi la greu; Legea muncii: munceşte cu drag în fiecare zi, răsplata muncii tale să nu fie câştigul, ci mulţumirea că ai pus o cărămida la înălţarea legiunii şi la înflorirea României; Legea tăcerii: vorbeşte puţin, vorbeşte ce trebuie, vorbeşte când trebuie. Oratoria ta să fie oratoria faptei, tu înfăptuieşte, lasă pe alţii să vorbească; Legea educaţiei: trebuie să devii un altul, un erou. În cuib fă-ţi toată şcoala, cunoaşte bine legiunea; Legea ajutorului reciproc: ajută-ţi fratele căzut în nenorocire, nu-l lăsa; Legea onoarei: mergi numai pe căile indicate de onoare, luptă şi nu fi niciodată mişel. Lasă pentru alţii căile infamiei, decât să învingi printr-o infamie, mai bine să cazi luptând pentru onoare”.

După o vreme, dacă dovedeau tărie de caracter, depuneau legământul. La Sighet, s-a depus de două ori legământul în acel an: „O dată iarna şi apoi, pe la sfârşitul lui martie-aprilie. În total, în Frăţie şi în Mănunchiul de prieteni eram 18 tineri”. Andreica spune că activitatea grupării se reducea la propagandă, şedinţe, rugăciuni, cântece legionare: „Ţineam şedinţe săptămânale, foarte solemne, şi depuneam un jurământ: «Jur că nu voi trăda legiunea şi camarazii mei de luptă»”. Deşi organizaţia era secretă şi nici tinerii nu îi ştiau pe toţi camarazii lor, în mod ciudat, nedesluşit încă, securiştii au reuşit să obţină o listă cu numele şi adresa celor 18. Aşa s-a declanşat prigoana. Prima din lungul şir care urma.