Linistea somnului

Peste diminetile ei se inalta o pasare de foc lovind cu ciocul de fier geamurile aburite. Urletul masinilor spargea blocurile de aer intr-un nisip fin care ii intra in urechi, arzandu-i amorteala somnului. Se ridica din asternuturi ca dintr-o impletitura de ierburi grase, facandu-si o cruce larga deasupra umbrelor noptii ce se pierdeau in ungherele camerei. Sfintii se lipeau cuminti in locurile lor conturate pe icoanele de hartie. Dincolo de ceata diminetii, ii ramanea doar visul acela tocit in fiecare noapte, fara nici o fisura in carapacea ce-i tinea tainuit intelesul: oamenii pe cari i-a facut Dumnezeu au inceput a face la copii si tot faceau in toata ziua cate unul, asa a vrut Dumnezeu ca sa se faca zilele. In intaia zi, a facut pe Duminica, fata; apoi pe Luni, barbat; pe Marti, iar barbat; pe Miercurea, femeie; pe Joi, barbat; apoi pe Vinerea, iar femeie, precum si pe Sambata, ca sa aiba oamenii sfinti, zile. De cateva luni bune, visul acesta se repeta, curgand involburat in spatele ochilor ei obositi. Nici parintii nu-i mai apareau in vis, nici locurile dragi din satul de munte unde se nascuse. Doar chipul clopotarului orb, pasind tacut spre biserica spre a vesti moartea copiilor nascuti de primii oameni. De acolo, din ochii lui seci curgea durerea si spaima ce-i invenina noptile si prigonea somnul. Dupa cum treceau zilele saptamanii, si in visul ei murea unul din copii. Iar cu mortile lor, noaptea ii asternea si ei urmele batranetii pe fata. De cum se trezea, isi privea in oglinda chipul ca un cimitir, un calendar al zilelor moarte si planse in vis. Pana si zilele devenisera doar ocazii de-a rememora lumea din vis. Isi sorbea ceaiul ca in fiecare dimineata, repetand mecanic cuvintele ce construiau visul ei. Aceleasi imagini sacadate, ca intr-un film prea vechi si uzat, se perindau prin fata ei. Intocmai ca in noptile trecute, la un moment dat, culorile se intunecau si, vocile capatau un timbru grav: „Doamne, ziceau oamenii acestia, tare ni e greu, ca e intuneric; nu s-ar putea sa ne vedem?” Apoi, ca si cand pe pelicula ar exista niste zgarieturi, lumina tasnea prin ele, orbindu-i ochii: „Ba se poate, zice Dumnezeu, dara eu anume asa am voit, ca sa stiti voi ce-i intunericul si lumina si sa povestiti si la copiii vostri, caci vor fi unii orbi, altii prosti. Voi sa stiti ca, asa cum va este voua acuma intuneric, asa li e si lor. Mergeti acuma si va culcati”, zice Dumnezeu si i-a invatat pentru intaia oara cum sa se culce, caci pana atuncea n-au fost dormit. Si dupa ce ultimele vibratii ale vocilor se potoleau, iar lumina isi domolea intensitatea, de undeva de departe o ceata laptoasa apunea peste mintea ei, cufundand-o in linistea somnului. Undeva, in spatele ochilor ei, clopotarul orb oprea vuietul clopotelor, asternand pacea si somnul peste mintile ostenite ale oamenilor. Emanuel LUCA