Leopold I, un aristocrat internaţional

Născut într-o familie germană, combatant în armata ţaristă în 1813, locuitor al Marii Britanii începând cu 1816 şi căsătorit cu o prinţesă franceză în 1832, Leopold a fost un aristocrat internaţional care a devenit rege al Belgiei în 1831, aproape dintr-o întâmplare. La moartea lui Leopold I al Belgiei, survenită pe 10 decembrie 1865 la Laeken, Belgia a fost frământată de grave dezbinări politice, sociale, culturale şi lingvistice, pe care fiul şi succesorul său, Leopold al II-lea, nu va izbuti să le soluţioneze.

Primul rege al Belgiei, Leopold I, s-a născut la 16 decembrie 1790, la Coburg, în Bavaria. A fost fiul cel mai mic al ducelui suveran Francis, duce de Saxa-Coburg-Saafeld şi a celei de a doua soţii a acestuia, contesa Auguste de Reuss-Ebersdorf. Leopold a devenit prinţ de Saxa-Coburg-Gotha.

La vârsta de cinci ani a fost numit colonel al regimentului imperial Izmailovski din Rusia. Şapte ani mai târziu, a devenit general-maior. După ce, în 1806, trupele franceze au cucerit ducatul de Saxa-Coburg-Saafeld, Leopold a plecat pentru scurt timp la curtea lui Napoleon Bonaparte. Acolo a refuzat gradul de aghiotant oferit de împăratul Franţei şi s-a dus în Rusia condusă de ţarul Alexandru I. În calitate de colonel al unui regiment de cavalerie rusă a participat la bătăliile de la Lützen, Bautzen şi Leipzig, împotriva trupelor lui Napoleon. În timpul acestor bătălii a primit titlul de mareşal al Rusiei. 

Leopold s-a căsătorit cu prinţesa Charlotte, fiica regelui George al IV-lea al Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei. Pe 5 noiembrie 1817, Charlotte a născut un copil mort. A doua zi a murit şi ea. Dacă ar fi trăit, ar fi devenit regină a Regatului Unit, iar Leopold şi-ar fi asumat rolul pe care mai târziu l-a avut nepotul său, prinţul Albert de Saxa-Coburg şi Gotha ca prinţ consort şi nu ar fi fost ales niciodată rege al belgienilor. În data de 2 iulie 1829, Leopold s-a căsătorit cu actriţa Karoline Bauer, fără ceremonie religioasă sau publică. Karoline a fost numită contesă de Montgomery. Căsătoria dintre cei doi s-a încheiat în anul 1831. 

Născut într-o familie germană, combatant în armata ţaristă în 1813, locuitor al Marii Britanii începând cu 1816 şi căsătorit cu o prinţesă franceză în 1832, Leopold a fost un aristocrat internaţional care a devenit rege al Belgiei în 1831, aproape dintr-o întâmplare. În august 1830, urmând exemplul parizienilor, locuitorii oraşului Bruxelles s-au revoltat; a fost format imediat un guvern provizoriu, care pe 4 octombrie a proclamat independenţa Belgiei. În noiembrie a fost ales un Congres Naţional, cu rolul de a elabora o Constituţie.

În 1828, uniunea dintre catolici şi liberali pusese capăt unei perioade de treisprezece ani de domnie olandeză; la Congresul de la Viena din 1815, Belgia, care fusese anexată de Franţa în 1795, a fost reunificată cu Olanda sub autoritatea lui Wilhelm I de Orania. Dar diferenţele de ordin lingvistic şi religios, ca şi aspiraţiile liberale ale unei mari părţi a burgheziei belgiene au culminat cu revoluţia din 1830. Marile puteri europene nu puteau lăsa însă populaţia să decidă singură asupra propriului său destin.

Conferinţa de la Londra a recunoscut pe 20 decembrie 1830 independenţa Belgiei, iar protocolul din 20 ianuarie 1831 a stabilit neutralitatea noului stat şi i-a retrasat frontierele. În plus, deşi congresul îi oferise deja coroana ducelui de Nemours, al doilea fiu al regelui francez Ludovic-Filip, Marea Britanie s-a opus şi l-a obligat pe acesta să refuze. La propunerea lui Joseph Lebeau, ministrul belgian al Afacerilor Externe, care şi-a dat seama că soarta ţării sale depinde în primul rând de britanici, prinţul Leopold de Saxa-Coburg a fost ales rege al Belgiei, cu 152 de voturi din 169. Leopold a acceptat să devină rege al belgienilor cu condiţia ca mai întâi să fie reglementată problema frontierelor şi cea a datoriilor Belgiei.

Pe 21 iulie 1831 a depus jurământul solemn pe Constituţie şi astfel Belgia a devenit monarhie constituţională şi a intrat în rândul statelor independente. Dar misiunea noului rege, aceea de a proteja independenţa proaspăt cucerită, nu a fost una prea uşoară. Imediat după încoronare, ţara a fost invadată de trupele lui Wilhelm I, care nu a recunoscut tratatul din 1831. La 2 august 1831, în timp ce intra în oraşul Liège, Leopold a aflat că Ţările de Jos au reînceput războiul împotriva Belgiei. Noul rege a apelat la Joseph Lebeau pentru a cere ajutorul Franţei şi Marii Britanii, deoarece Constituţia îi interzicea să ceară el personal ajutorul forţelor străine fără aprobarea Parlamentului, care, la acea dată, nu fusese încă ales.

Leopold a luat parte la apărarea drumului spre Bruxelles, la Louvain, fiind ajutat de generalul francez Étienne Maurice Gérard. Armata belgiană a intrat iniţial în derută, dar cu ajutorul francez înaintarea olandezilor a putut fi oprită. Ameninţarea olandeză nu a fost înlăturată însă decât o dată cu semnarea tratatului de la Londra, pe 19 aprilie 1839. În tot acest timp, Leopold a depus eforturi diplomatice deosebite pentru a asigura supravieţuirea noului său stat. Independenţa Belgiei a fost garantată prin ratificarea de către Ţările de Jos a Tratatului celor XVIII Articole, care instituia independenţa noului regat al Belgiei atât faţă de Ţările de Jos cât şi faţă de Franţa.

Spre a-şi apăra titlul de rege şi în semn de gratitudine faţă de Franţa, în 1832, Leolopd I s-a căsătorit cu Louise-Marie de Orléans, fiica lui Ludovic-Filip; au avut împreună patru copii prin ale căror mariaje au fost urmărite interesele statului belgian: Louis-Philippe, care a murit înainte de a împlini un an; Leopold, care va deveni rege al Belgiei sub numele de Leopold al II-lea; prinţul Filip, conte de Flandra; Charlotee, care a devenit prin căsătorie împărăteasă a Mexicului.

Influenţa regelui pe plan internaţional a fost ameninţată de Napoleon al III-lea şi de Bismarck, iar Leopold a izbutit să păstreze independenţa Belgiei.

Pe plan intern, stabilitatea statului a fost asigurată prin coalizarea forţelor politice liberale cu cele catolice, alianţă pe care regele a încurajat-o. Sub domnia sa, pe 5 mai 1835, a fost inaugurată în Belgia prima cale ferată din Europa continentală, care lega localităţile Bruxelles şi Malines. Tot sub domnia sa, în 1849, a fost emisă prima marcă poştală din Belgia. O nereuşită a fost faptul că nu a reuşit să treacă prin Parlament legile de reglementare a muncii copiilor şi femeilor. De reţinut că, sub regele Leopold I, Belgia şi-a deschis primul său consulat în Ţara Românească.

În 1839, însă, într-o perioadă în care situaţia ţării părea a fi una stabilă, vechile dispute s-au reaprins. Episcopii belgieni au condamnat oficial francmasoneria, iar poziţia lor a fost considerată de liberali o veritabilă declaraţie de război, afectându-l totodată în mod direct pe Leopold, el însuşi francmason. Dar tratatul belgiano-olandez încheiat la Londra în acelaşi an a permis burgheziei din marile oraşe industriale Gand şi Anvers să întărească rândurile liberalilor.

Odată cu înfiinţarea în 1846 a Partidului Liberal şi a Partidului Catolic, Belgia a intrat în era bipartitismului. Până în 1870 ţara a fost guvernată de cabinete liberale, a căror politică a vizat reducerea influenţei de care se bucura Biserica Catolică şi care a provocat repetate conflicte sociale. În 11 octombrie 1850, Leopold I şi-a pierdut soţia care a murit de tuberculoză la vârsta de treizeci şi opt de ani. Împreună cu noua sa metresă, Arcadie Claret de Viescourt, regele a avut încă doi copii: baronul Georges Frédéric von Eppinghoven şi baronul Arthur von Eppinghoven.

În 1860 a fost adoptată o politică de liber schimb economic, care a stimulat dezvoltarea economiei afectate de criza din cea de a doua jumătate a deceniului al cincilea. Industria huilei şi cea metalurgică au înregistrat progrese importante, ca şi domeniul bancar, de altfel, dar nivelul de trai al populaţiei a tot scăzut.

La moartea lui Leopold I, survenită pe 10 decembrie 1865, Belgia a fost frământată de grave dezbinări politice, sociale, culturale şi lingvistice, pe care fiul şi succesorul său, Leopold al II-lea, nu va izbuti să le soluţioneze. Leopold I a fost înhumat în cripta regală a bisericii Notre-Dame din Laeken.

Personalitate marcantă a scenei politice internaţionale

Noul rege al Belgiei, membru al unei familii princiare germane, fusese naturalizat britanic după căsătoria din 1816 cu prinţesa Charlotte, unica fiică a viitorului rege George al IV-lea şi moştenitoarea prezumtivă a coroanei britanice. Deşi soţia sa a murit un an mai târziu, prinţul nu şi-a părăsit ţara de adopţie. Datorită aptitudinilor militare de care a dat dovadă în timpul războaielor napoleoniene şi mai cu seamă locul său aparte în diplomaţia europeană, i s-a propus în anul 1830 coroana Greciei, pe care a refuzat-o pentru a o accepta un an mai târziu pe cea a Belgiei.

Leopold I i-a ajutat pe membrii familiei sale să acceadă la tronurile Regatului Unit şi Portugaliei. În felul acesta a devenit unul dintre principalii consilieri ai nepoatei sale, regina Victoria a Marii Britanii, influenţând-o puternic în primii ani de domnie ai acesteia. De altfel, Leopold I a fost cel care a aranjat căsătoria nepoatei sale Victoria, fiica surorii sale, prinţesa Victoria de Saxa-Coburg-Gotha, cu nepotul său, prinţul Albert de Saxa-Coburg, fiul fratelui său, Ernest I, duce de Saxa-Coburg şi Gotha.

În relaţiile externe, Leopold s-a folosit de relaţiile de familie pentru a proteja tânărul regat al Belgiei în faţa ambiţiilor nutrite de Prusia şi Franţa, în special ameninţării reprezentate de domnia lui Napoleon al III-lea al Franţei. Leopold I a ajutat la menţinerea păcii în Europa, în special prin păstrarea neutralităţii în timpul evenimentelor revoluţionare din Franţa, în februarie 1848.