Leonid Brejnev - ultimul dintre stalinistii „profitori”

* Leonid Ilici Brejnev (19 decembrie 1906 – 10 noiembrie 1982) a fost conducatorul efectiv al Uniunii Sovietice din 1964 pana in 1982, in calitate de secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, precum si, intre 1960 si 1964 si intre 1977 si 1982, presedinte al Prezidiului Sovietului Suprem (sef al statului sovietic). Ca sef al statului a promovat o politica rigida, ceea ce a dus la o politica de stagnare a vietii economice si sociale. A fost urmat la presedintie de Iuri Andropov. Leonid Brejnev s-a nascut la Kamenskoe (azi Dniprodzerjinsk), in Ucraina, tatal sau fiind fierar. El insusi s-a orientat spre acest domeniu, dar s-a reorientat spre activismul politic pentru a scapa de anevoioasa munca de baza. In 1923, a devenit membru Komsomol, si in 1931 membru al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. In 1935 – 1936 a devenit tanchist si, foarte repede, si-a dat seama ca singurul mod de a-si asigura cariera era colaborarea cu organele de securitate ale Partidului, care l-au numit Comisar politic militar. Dupa marturia lui Viktor Kravcenko, in timpul marilor epurari din 1937 – 1939, Brejnev si-a turnat eficient colegii, camarazii si cativa superiori mai neindemanatici, astfel ca profitand de golurile create, a fost numit director al Institutului metalurgic din Dnieprodzerjinsk. In 1939, a fost repartizat la Dnipropetrovsk ca prim-secretar al Comitetului regional de partid, insarcinat cu industria de armament. In decursul celui de-al doilea razboi mondial, Leonid Brejnev a fost insarcinat cu evacuarea industriilor din Dniepropetrovsk spre Ural, orasul cazand in mainile nemtilor la data de 23 august 1941. Comisar politic de brigada, Brejnev a fost numit delegat al administratiei politice pentru intreg frontul sud, in octombrie 1941. In 1942, a fost repartizat in Caucaz, iar in aprilie 1943 a devenit seful departamentului politic al Armatei 18, comandata atunci de Nikita Hrusciov. La sfarsitul razboiului, Brejnev era comisarul politic al celui de-al 4-lea front ucrainian, care a ocupat Praga dupa capitularea si retragerea nazistilor. In 1946, fara sa se fi apropiat niciodata de front, Brejnev a iesit la pensie din armata cu gradul de general maior, dupa care si-a recapatat postul de prim-secretar la Dnipropetrovsk. In 1950, Leonid Brejnev a fost delegat la Sovietul Suprem si repartizat prim-secretar al Moldovei sovietice, recent constituita in fosta Basarabie romaneasca. Fata de predecesorul sau Nikolai Koval, care participase la deportarea mai multor mii de basarabeni spre Kazahstan si la “Noul Holodomor” (infometarea sistematica a taranilor refractari colectivizarii, categorisiti “kulaci”/chiaburi, prin rechizitia tuturor resurselor), Leonid Brejnev a aplicat o politica mai putin crunta: el s-a ocupat indeosebi de repartizarea sistematica a noilor promovati bastinasi departe de tara, de inlocuirea lor cu oameni veniti din alte republici unionale (mai ales Rusia, Ucraina si Bielorusia) si de rusificarea tot sistematica a invatamantului, administratiei si culturii. Aceasta politica va fi continuata de succesorul sau, Dimitri Gladky. Dupa moartea lui Stalin, in 1953, Nikita Krusciov l-a numit pe Brejnev sef al directoratului politic pentru armata si marina, cu gradul de locotenent general, apoi, in 1955, prim-secretar al Comitetului Central al Partidului in Kazahstan. In februarie 1956, Brejnev a fost promovat la Moscova secretar general al ministerului apararii, insarcinat cu industria de armament si cosmonautica. In iunie 1957, l-a sustinut pe Hrusciov in lupta sa pentru putere impotriva troicai compuse din Viaceslav Molotov, Gheorghi Malenkov si Lazar Kaganovici. In 1959, Brejnev a fost numit secretar al Comitetului Central al P.C.U.S., dupa care, pe 5 mai 1960, presedinte al Prezidiului Sovietului Suprem, adica sef al statului. Lider mai ferm decat brutalul Stalin sau nehotaratul Hrusciov, Brejnev nu a lasat nici o umbra de indoiala in ceea ce priveste intentia sa de a mentine si chiar de a extinde influenta sovietica in lume. Pana in 1963, Hrusciov a detinut puterea ca secretar general al Comitetului Central al P.C.U.S., dar, ulterior, nomenclatura a inceput sa-si piarda increderea, iar Anastas Mikoian a inceput sa vada in Brejnev un successor posibil pentru Hrusciov. La 14 octombrie 1964 Hrusciov a fost destituit, iar Brejnev a devenit prim-secretar al P.C.U.S., Alexei Kosighin fiind numit prim-ministru, iar Mikoian presedinte al Prezidiului Sovietului Suprem (in 1965 Mikoian iesind la pensie, este inlocuit prin Nikolai Podgornii). Odata ajuns la putere, Brejnev a inceput sa darame linia politica initiata de Hrusciov: in mai 1965 a declarat ca actiunile lui Stalin au un bilant global pozitiv. In aprilie 1966, a capatat titlul de secretar general al P.C.U.S., care nu fusese folosit dupa moartea lui Stalin. A pus capat relativei liberalizari culturale si, prin procesele rasunatoare intentate scriitorilor Iuri Daniel, Aleksandr Soljenitin si Andrei Siniavski, a reluat linia politica stalinista pe plan intern. Pe plan extern in schimb, s-a apropiat de Statele Unite ale Americii (in 1972, a avut convorbiri directe cu presedintele Richard Nixon), in timp ce relatiile cu Mao Tedun s-au degradat. Astfel, URSS a intrat in perioada de politica externa poreclita de ziaristii apuseni “destinderea”, consacrata oficial prin semnarea tratatului OSCE (zis “de la Helsinki”) in 1975, al carui principal efect a fost ca statele occidentale, inclusiv Germania federala, au recunoscut frontierele stabilite in 1945 (cu doar doua exceptii: cea a recunoasterii de catre Statele-Unite a apartenentei tarilor baltice la URSS, si cea a recunoasterii de catre Japonia a apartenentei a patru din Insulele Kurile la URSS; intalnirea dintre Gerald Ford si Brejnev la Vladivostok in noiembrie 1974 nu reusise sa rezolve aceste puncte.) „Destinderea” s-a manifestat mai ales printr-o crestere spectaculara a schimburilor economice, vizibila de exemplu prin fabricarea in URSS a masinilor Fiat 124 sub numele de Lada sau a introducerii bauturii Pepsi-Cola in tarile comuniste. Pe planul politic, “destinderea” a permis blocului comunist o serie de victorii si de interventii militare, la care occidentalii nu au mai reactionat: in Asia, intreg Vietnamul cade in 1975 in mainile comunistilor, iar in Africa o serie de tari, ca Mozambicul sau Angola, condusa de comunistul Jose Eduardo dos Santos, au devenit practic niste “colonii” sovietice, unde companii petroliere ca Exxon in Angola, plateau sovieticilor si cubanezilor taxe pentru “securizarea sondelor”. Multumita acestor banoase afaceri, Brejnev, de altfel mare amator de bunuri de consum occidentale si colectionar de masini de lux, a fost numit in 1976 maresal si in 1977 presedinte. La 18 iunie 1979, la Viena, Brejnev a semnat, impreuna cu Jimmy Carter, acordurile SALT II de limitare a armamentelor strategice. In timp ce nomenclatura se desfata multumita acestor succese de suprafata, economia si puterea militara sovietica s-au degradat (forta de munca dedandu-se masiv la “rezistenta pasiva”, singura posibila: “ei se fac ca ne platesc, noi ne facem sa muncim”), iar tehnologia s-a invechit (din cauza sistemului de decizie si de control politic ultra-centralizat, initiativa tehnologica si inovatia in general sunt totdeauna in intarziere in “tabara comunista”, iar spionajul industrial, mult mai active decat cel politic, nu reuseste sa compenseze aceasta intarziere, care creste odata cu accelerarea progreselor tehnice si a comunicatiilor in economia de piata). Falsificarea sistematica a statisticilor nu face decat sa ascunda costul din ce in ce mai ridicat al mentinerii la nivel, iar sarbatorirea fastuoasa a celor 70 de ani ai lui Leonid Brejnev in 1976 nu-l impiedica pe ministrul agriculturii, Mihail Gorbaciov, sa semnaleze intr-un raport ca gradinile individuale ale kolhoznicilor, care constituiau 4% din suprafata agricola utila, produceau atunci 47% din productia agricola sovietica, ceea ce inseamna ca Uniunea producea doar 8% din potentialul sau agricol. In consecinta, in acei ani URSS era nevoita sa importe grau. Istoricii de convingere comunista, ca Nikolai Bugai, afirma ca Brejnev este liderul care a pierdut ultima ocazie de a salva comunismul, inabusind in 1968 “primavara de la Praga” (“comunismul cu fata umana” al lui Alexander Dubcek) si ultima ocazie de a moderniza puterea militara sovietica, invadand in decembrie 1979 Afaganistanul, unde armata rosie s-a impotmolit intr-o prea costisitoare si total inutila ocupatie. Determinand agentia americana CIA sa finanteze si sa antreneze, direct sau indirect, luptatori islamisti impotriva invaziei sovietice, aceasta politica a lui Leonid Brejnev este partial la originea radicalizarii unei parti crescande dintre musulmani. Brejnev a justificat interventia in Cehoslovacia prin doctrina care ii poarta numele, a suveranitatii limitate, potrivit careia un stat socialist este indreptatit sa intervina in politica interna a unui alt stat socialist cu scopul de a mentine socialismul. Leonid Brejnev a fost, ca durata la putere, al doilea lider sovietic dupa Stalin. Dintre cele trei generatii de comunisti descrise de Karel Bartosek (“razbunatorii”, “profitorii” si “rasturnatorii”), el reprezinta arhetipul celei de-a “doua generatii” (“cea care nu mai are nevoie sa-i omoare pe toti fostii “dusmani de clasa” sau sa dinamiteze toate bisericile, cea care se instaleaza in confortul situatiei de „nomenclaturist”, incercand sa incremeneasca astfel regimul, cea ai carei copii si succesori, satui de lozinci vane si de controale paranoice, se vor intoarce cu pofta la forme de capitalism si de nationalism putin interesate de bunastarea si de drepturile popoarelor”.) Brejnev Si declinul Uniunii Sovietice „Conducatorii sovietici de la sfarsitul anilor ’80 au considerat regimul Brejnev ca pe o perioada de stagnare, indeosebi economica. Productivitatea industriala si calitatea marfurilor au suferit o depreciere considerabila. Mai grav, administrarea necorespunzatoare a gospodariilor colective a impins tara in pragul crizei a agriculturii. Recoltele compromise din anii 1972 si 1975 au obligat guvernul sa importe uriase cantitati de cereale. La sfarsitul anilor ’70, starea sanatatii lui Brejnev s-a inrautatit rapid. Degradarea fizica i-a afectat grav capacitatea de a guverna. Cu toate acestea, Brejnev a continuat sa se cramponeze de functii si putere. Toti ceilalti demnitari varstnici numiti de Brejnev in functii inalte i-au urmat exemplul. Ei si-au pastrat posturile, fara sa intreprinda aproape nimic pentru a rezolva problemele extreme de grave ale natiunii.” – John R.Barber. Ioan BOTIS