Le Corbusier - arhitectul secolului XX

Charles-Edouard Jeanneret-Gris, cunoscut sub numele de Le Corbusier pe care l-a adoptat, s-a născut la 6 octombrie 1887. A fost arhitect, urbanist, decorator, pictor, sculptor, realizator de mobilier, teoretician şi scriitor. Elveţianul naturalizat francez a fost faimos pentru contribuţiile sale importante la curentele arhitecturale ce astăzi poartă numele de modernism, brutalism sau stilul internaţional în arhitectură, alături de Ludwig Mies van der Rohe, Walter Gropius şi Theo van  Doesburg.

Le Corbusier s-a născut ca Charles-Edouard Jeanneret-Gris în La Chaux-de-Fonds, un orăşel din cantonul Neuchâtel din nord-vestul Elveţiei, situat în munţii Jura, la câţiva kilometri de Franţa. A urmat o grădiniţă care utiliza metodele educative ale lui Froebel, care considera fiecare copil ca un individ aparte, cu nevoile sale specifice. Fiu al unui muncitor gravor, a practicat pictura şi fotografia, în care a lăsat să transpară pasiunea pentru cubism şi lumină.

Le Corbusier a fost atras de artele vizuale, studiind la Şcoala de artă La-Chaux-de-Fonds sub direcţia lui Charles L’Éplattenier, care la rândul său studiase la Budapesta şi Paris. Profesorul său de arhitectură de la această şcoală a fost arhitectul René Chapallaz, care a exercitat o anumită influenţă a proiectării caselor timpurii proiectate şi construite de Le Corbusier.

În anii săi timpurii a călătorit adesea în întreaga Europă pentru a scăpa din atmosfera prea „provincială” a oraşului natal. Astfel, în 1907, a călătorit la Paris, unde a lucrat în oficiile companiei lui Auguste Perret, specialistul francez în beton armat. A manifestat o adevărată pasiune pentru Art Nouveau, pentru liniile gotice şi pentru structurile renascentiste. Între octombrie 1910 şi martie 1911 a lucrat pentru cunoscutul arhitect german Peter Behrens, în atelierul căruia a ucenicit împreună cu alţi doi arhitecţi importanţi ai secolului XX, Ludwig Mies van der Rohe şi Walter Gropius. Cu aceeaşi ocazia, şi-a reactivat germana sa pasivă, devenind fluent în această limbă. Ambele experienţe profesionale se vor dovedi extrem de importante pentru cariera şi devenirea sa ulterioară.

La sfârşitul anului 1911, Le Corbusier a întreprins o călătorie în sud-estul Europei vizitând Grecia şi Turcia, umplând numeroase caiete cu schiţele a ceea ce a văzut, incluzând unele schiţe devenite ulterior faimoase ale Partenonului, ale cărui forme le-a elogiat în culegerea sa de eseuri de arhitectură din 1923.

Le Corbusier a predat la şcoala din La-Chaux-de-Fonds în perioada primului război mondial, revenind la Paris doar după ce războiul s-a terminat. În cei patru ani petrecuţi în Elveţia, el a lucrat la studii arhitecturale utilizând tehnicile moderne. Unul dintre aceste studii a fost „Dom-ino” House (1914-1915).

În prima ediţie a jurnalului, în 1920, Charles-Edouard a adoptat numele de Le Corbusier, o formă alterată a numelui bunicului său din partea mamei, Lecorbesier, ca un pseudonim, reflectând credinţa sa că oricine se poate reinventa pe sine. Câţiva istorici ai arhitecturii pretind că acest pseudonim s-ar traduce prin „cel care este ca cioara”.  Adoptarea unui singur nume, pentru a se identifica, era în vogă printre artişti, în foarte multe locaţii din acea eră, mai ales printre aceia de la Paris.

Între 1918 şi 1920, Le Corbusier n-a construit nimic, concentrându-şi eforturile asupra teoriei puriste şi pictatului. În 1922, Le Corbusier şi Jeanneret au deschis un studio la Paris, în strada Sevres nr. 35.

Studiile sale teoretice au avansat rapid în câteva modele diferite de case destinate unei singure familii. Printre acestea era şi Maison „Citrohan”, un joc de cuvinte adresat producătorului francez de automobile Citroen.

Ambiţia arhitectului a fost aceea de a crea un nou standard uman pentru arhitectură, armonizând relaţiile dintre om şi spaţiul vital. În 1926, Le Corbusier a anunţat cele cinci principii de construcţii care vor deveni pilonii arhitecturii sale. Îi plăcea să spună că „arhitectura este un joc savant, corect şi magnific al volumelor”, iar proiectele sale erau dintre cele mai radicale.

Anul 1922 a însemnat începutul unei cariere profesionale extrem de prolifice şi creative în arhitectură.  A creat şi obiecte de interior în colaborare cu Charlotte Perriand şi proiecte pentru locuinţe. A fost preocupat de urbanistică, pictură abstractă şi arhitectură, creând spaţii care dau un nou sens libertăţii.

Printre zecile de case luxoase construite de el pentru o clientelă privilegiată, celebra Vilă Savoye a stârnit admiraţia moderniştilor. Acoperişul era folosit ca un solar. Această clădire a devenit o emblemă a stilului său arhitectural. Coloanele sunt eliberate, iar spaţiul de la parter devine rezervat pentru parking. Absenţa pereţilor permitea edificiului să aibă spaţii goale. Terasele se deschideau prin solarii. Rampa de la intrare lăsa impresia unui drum continuu, de la pavilionul semicircular de la parter, trecând prin apartamentul din corpul principal, până la grădina de pe acoperiş.

În 1929, la Salonul de Toamnă de la Paris, a prezentat colecţia cu obiecte de casă pe care le-a denumit „echipamente de interior”. Un an mai târziu a publicat Les cinq points d’une nouvelle arhitecture. Manifestul său conţinea concepţia sa asupra formelor arhitecturale. El afirma că structurile ar trebui ridicate pe piloni pentru a lăsa liber pentru circulaţie terenul, dar ar trebui create grădini pe acoperişuri, prin folosirea acoperişurilor plane, planuri şi faţade libere, iar ferestrele aşezate în bandă să fie folosite pentru a permite pătrunderea luminii mai mult decât printr-un zid portant.

Istoricii arhitecturii subliniază că, în ciuda idiosincraziilor sale, Le Corbusier a reuşit să determine evoluţia viitoare a construcţiilor prin inventarea unui limbaj arhitectural inimitabil. El a redus arhitectura la principalele sale elemente: fereastra, rampa, scara, coloana, redefinindu-le şi redenumindu-le în lumina noilor cerinţe funcţionale şi estetice. Componentele sale arhitecturale au intrat definitiv în vocabularul arhitecturii. Pentru a oferi un cadru general acestor elemente, Le Corbusier a inventat propriul său sistem de proporţii, pe care l-a aplicat riguros în majoritatea clădirilor construite în ultima parte a carierei sale. Unităţile sale locative se bazau pe modelul dominoului – denumirea unui sistem structural constând în şase coloane, trei plăci şi o scară, sprijinite împreună pe un soclu simplu.

În 1933, pentru Congresul Internaţional al Arhitecturii Moderne, Le Corbusier a expus conceptul lui despre urbanism, renovat, a cărui cheie era separarea funcţiilor. Pentru a sfârşi cu haosul oraşului medieval, el a aplicat „Zoning”–ul, repartiţia pe cartiere cu funcţii bine definite.

După trecerea a mai multor decenii, locuinţele din Berlin proiectate de Le Corbusier sunt încă provocatoare, punând în discuţie raportul dintre individ şi colectivitate. Le Corbusier a proiectat unităţi celulare interconectate. Aceste apartamente prelungi străpung profunzimea clădirii şi sunt acustic şi vizual separate unele de altele, făcând în acelaşi timp parte dintr-o strânsă comunitate de peste trei sute de unităţi. Această unitate de locuire are numeroase facilităţi comune, precum străzi comerciale în aer liber, săli de sport şi bazine de înot, aranjate ca un puzzle în giganticul cadru al unităţii de locuire.

Reîntors în Parisul distrus de stigmatele războiului, Le Corbusier prezenta în anul 1956 un plan ambiţios de reamenajare urbană. El a dorit să creeze patru zgârie-nori, catedrale moderne şi birouri în plină inimă a Parisului, precum şi un cartier privilegiat cu spaţii în proximitatea străzilor comerciale.

Împotriva dorinţei doctorului său, pe 27 august 1965, Le Corbusier s-a dus să înoate în Marea Mediterană la Roquebrune-Cap-Martin, Franţa. Trupul său a fost găsit de alţi oameni care făceau baie în zonă, iar moartea sa a fost declarată ca fiind produsă la 11 dimineaţa. S-a presupus că a suferit un infarct. Avea şaptezeci şi şapte de ani. Înmormântarea sa a avut loc în curtea Palatului Louvre, la 1 septembrie 1965, sub îndrumarea scriitorului şi filosofului André Malraux, care era în acel moment ministrul culturii din Franţa.

Cel care este considerat arhitectul secolului XX a fost şi un pictor şi desenator talentat. Centrul Pompidou a prezentat în cadrul unei expoziţii peste trei sute de tablouri, desene, planuri şi machete ale marelui arhitect. Cu toate acestea, pictura face parte din opera mai puţin cunoscută a lui Le Corbusier. În maniera lui Warhol, dar înaintea lui, Le Corbusier a ştiut să se impună ca unul dintre marii creatori ai arhitecturii, cu toate că importanţa sa continuă şi astăzi să suscite discuţii.

Le Corbusier a realizat peste 100 de edificii pentru 12 naţiuni şi peste 150 de proiecte urbanistice. A realizat şi 50 de sculpturi, 400 de picturi, 200 de litografii, 40 de tapiserii, a scris 50 de volume, dintre acestea şapte despre artă. Interesant este că Le Corbusier nu a avut diplomă de arhitect! 17 dintre operele sale fac parte din patrimoniul UNESCO. În fiecare an, cohorte de fideli ai artei sale merg să contemple casa sa „Cabanon” de la Rocquebrune Cap Martin, de pe Coasta de Azur.

Secţiunea de aur a siluetei umane

Arhitectul Le Corbusier a studiat proporţiile umane, fiind un promotor al arhitecturii adaptate la dimensiunile corpului uman. A publicat în 1950 tratatul Modulatorul, în care a tratat secţiunea de aur a siluetei umane, aplicată la proporţiile funcţionale în arhitectură. Pornind de la ideea că secţiunea de aur se regăseşte în proporţiile siluetei umane a raportat între ele părţile succesive ale corpului, de aici rezultând dimensiuni standard pentru anumite corpuri de mobilier. Spre exemplificare, înălţimea genunchiului indică înălţimea de 43 centimetri pentru şezutul unui scaun înalt.

Le Corbusier şi-a dat seama de importanţa dimensiunilor umane pentru crearea unui mobilier confortabil şi sănătos, principiile ergonomice fiind tot mai folosite în prezent pentru ameliorarea condiţiilor şi ambianţei la locul de muncă ori în propriul cămin.

Viziunea asupra arhitecturii în cinci idei

Nucleul viziunii lui Le Corbusier asupra arhitecturii este constituit din cinci idei principale:

- pilotis – un schelet compus din piloni şi grinzi constituie pereţii de susţinere (acest aspect constructiv era cunoscut în perioada gotică);

- toit terase – acoperişul cu învelitorile înclinate înlocuit de un acoperiş circular (terasă);

- plan libre – structura scheletică (din piloni şi grinzi) face posibilă obţinerea unui plan liber (necondiţionat de pereţii de susţinere);

- façade libre – şi faţada liberă este posibilă, având o structură scheletică;

- fenêtre en longueur – fereastra în lungime este o inovaţie realizabilă prin utilizarea betonului armat, posibilă şi datorită lipsei zidurilor de susţinere.

Promotor al purismului

Le Corbusier este cunoscut şi ca teoretician şi promotor al purismului, respectiv al conceptului de arhitectură adaptată proporţiilor şi nevoilor fireşti ale corpului uman, precum şi forţa motrice a seriei de congrese dedicate arhitecturii, Congrès International d’Arhitecture Moderne, care au influenţat pentru mai multe decenii drumul arhitecturii secolului al XX-lea.

Le Corbusier a fost un pionier în studiile teoretice atât ale urbanismului modern, dedicându-se găsirii de soluţii pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai pentru rezidenţii oraşelor aglomerate, creând un concept şi o realizare concretă a ceea ce a fost numită o unitate de locuit, cât şi designul modern la modul foarte general (şi nu doar a designului arhitectural cum este adeseori subcotat), excelând în a pleca de la stilul Art Deco, deschizând apoi noi drumuri.