Lawrence al Arabiei

Născut la 16 august 1888, în localitatea Tremadoc, comitatul Caernarvonshire din Ţara galilor, Thomas Edward Lawrence a fost un ofiţer britanic, celebru mai ales pentru rolul jucat în revolta arabilor din 1916-1918, dar a cărui personalitate plină de vitalitate, alături de scrierile sale şi de o largă varietate de activităţi şi asocieri, au făcut din el obiect de fascinaţie în întreaga lume, unde a fost cunoscut ca Lawrence al Arabiei.

Familia în care s-a născut Thomas Edward Lawrence, la 16 august 1888, nu prea era un model al Angliei victoriene. Cu patru ani înainte, Thomas Chapman îşi părăsise soţia şi cele patru fiice nevârstnice, la Dublin, pentru a-şi întemeia un cămin cu guvernanta acestora, Sarah Maden.

Peregrinând între Irlanda, Ţara Galilor, Scoţia şi Franţa, Thomas şi Sarah au avut împreună patru fii în decurs de nouă ani, al cincilea născându-se în 1900. Stabilindu-se în cele din urmă la Oxford, sub numele de Lawrence, cuplul a căpătat, în sfârşit, o aparentă respectabilitate.

Cel de-al doilea fiu al lor, sensibilul Thomas Edward, a suferit toată viaţa din cauza condiţiei de bastard. La vârsta de 12 sau 13 ani, micul Lawrence şi-a rupt un picior. Fie din cauză că fractura s-a vindecat greu, fie din cauza oreionului contractat în adolescenţă, băiatul s-a oprit din creştere la înălţimea de 1,66 metri. Cu un cap disproporţionat de mare, părea mult mai scund când a intrat la Jesus College de la Oxford, în toamna anului 1907. Probabil în compensaţie pentru natura sa scundă, Lawrence şi-a cultivat o serie de afectări, printre care un chicotit strident, nervos, pe care mulţi îl găseau agasant. Într-o lume a bărbaţilor, părea asexuat, dacă nu chiar efeminat.

La Oxford, Lawrence a fost mult influenţat de David George Hogarth, savant şi arheolog preocupat de Orientul Mijlociu. Hogarth l-a încurajat să îşi scrie lucrarea de licenţă despre arhitectura militară a cruciaţilor şi i-a dat studentului instrucţiuni detaliate când a plecat în Orientul Mijlociu, în iunie 1909, pentru cercetări de teren.

Călătorind prin Siria, pe jos, singur, trăind ca un arab printre arabi, Lawrence s-a îndrăgostit de această regiune şi de locuitorii săi. Întors la Oxford, a absolvit universitatea în vara anului 1910. La recomandarea lui Hogarth, Lawrence a obţinut o bursă postuniversitară pentru a se alătura arheologilor de la Kerkemiş, sit antic de pe malul vestic al Eufratului. Cu excepţia lunilor de vară când, din cauza căldurii, lucrările se întrerupeau, Lawrence şi-a petrecut următorii ani în Siria. Aceştia, după cum avea să afirme ulterior, au fost cei mai fericiţi ani din viaţa lui. În scurt timp a învăţat cum să-i conducă pe cei două sute de muncitori pe care îi avea în subordine, vorbind şi glumind cu ei în arabă. Dar arheologia nu i-a satisfăcut pe deplin interesul faţă de această zonă; la un moment dat, înainte de ianuarie 1914, a devenit spion.

Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Imperiul otoman era numit „bolnavul Europei”. În timp ce Germania, Franţa şi Rusia doreau fiecare să devină puterea dominantă în Orientul Mijlociu pe ruinele Imperiului otoman, Marea Britanie acţiona pentru a-şi proteja propriile sale interese. După ocuparea Egiptului, în 1882, britanicii controlau Canalul Suez, calea lor vitală spre India. Dar era necesară supravegherea îndeaproape a oricărei activităţi politice la est de Suez şi de Marea Roşie.

Cu finanţarea respectabilă a Fondului pentru Explorări în Palestina, Lawrence s-a alăturat arheologului Leonard Wooley şi căpitanului britanic Stewart Newcombe pentru o cercetare a peninsulei Sinai, la începutul anului 1914. Aparent, ei încercau să găsească vestigii ale celor 40 de ani de peregrinări ale israeliţilor, după ieşirea din Egipt. În realitate, căutau semne ale unor activităţi militare turceşti în regiunea de frontieră.

Primul război mondial a izbucnit în august 1914 şi, pentru scurt timp, Imperiul otoman a părut a rămâne neutru. Dar când turcii au atacat Rusia, aliata Marii Britanii, Lawrence s-a oferit să plece în Egipt. În decembrie se afla în Cairo, ajutând la crearea unei reţele de spionaj în zona pe care o cunoştea atât de bine.

Lawrence nu putea fi un soldat obişnuit. Despre prima întâlnire cu tânărul ofiţer cu aer adolescentin, comandantul lui la Cairo nu îşi amintea decât de dorinţa de nestăpânit de a-i spune tânărului să-şi taie părul. În Egipt s-a remarcat repede prin faptul că nu obişnuia să respecte ordinele şi protocolul, fiind în schimb foarte creativ, dedicat şi entuziast. Dar camarazii săi au fost entuziasmaţi de mintea sa ageră şi de „extraordinara sa capacitate de a-şi vedea liniştit de treburile lui.” Însă în scurt timp s-a plictisit de cartografieri, de rapoarte geografice şi de interogarea potenţialilor spioni.

În 1915, doi dintre fraţii săi au murit în luptele din Franţa. Lawrence se plângea că, spre deosebire de ei, trupele din Egipt nu fac decât să stea şi să plănuiască o politică arabă de hărţuire. Totuşi, în luna următoare, i s-a încredinţat o misiune secretă extraordinară în Mesopotamia, actualul Irak, unde armata britanico-indiană era asediată de turci. Lawrence urma să ofere o mită de un milion de lire sterline comandantului turc pentru a ridica asediul şi, pe ascuns, să instige triburile arabe locale la revoltă împotriva Imperiului otoman. Ambele eforturi au eşuat şi Lawrence s-a întors în Egipt pentru a fi din nou, după cum se plângea el, „ţintuit în acel birou din Cairo”.

Când vestea revoltei lui Hussein din iunie 1916 a ajuns la Cairo, Lawrence scria acasă despre cât de bine se simţea că „ajutase oarecum la crearea unei noi naţiuni”. În octombrie a fost trimis în Hijaz să îi întâlnească pe rebelii arabi. Deşi capabil ca lider moral, demnul Hussein era evident prea în vârstă pentru un comandant militar. Pe fiul lui cel mai mare, Lawrence îl considera „prea cinstit”, pe al doilea, „prea isteţ” şi pe cel de-al patrulea, „prea apatic”. Dar în cel de-al treilea fiu al lui Hussein, Feisal, Lawrence a găsit omul pe care îl căuta în Arabia, cel care era menit să ducă la victorie revolta arabă. Tovarăşi de arme, englezul scund, blond, şi arabul înalt, brunet, se vor acoperi de glorie în următorii doi ani.

Lawrence a înţeles rapid că trupele arabe, extraordinar de curajoase, dar lipsite de disciplină şi coordonare, nu aveau nici o şansă să cucerească Medina, dar angajamentul şi fanatismul lor războinic putea fi folosit excelent dacă era canalizat acolo unde trebuia. Pentru a câştiga încrederea arabilor, Lawrence a început să poarte îmbrăcămintea localnicilor şi să îndure călătoriile lungi pe cămilă. „Dacă adopţi vestimentaţia arabă, trebuie să mergi până la capăt. Să îţi laşi prietenii şi obiceiurile englezeşti pe ţărm şi să-ţi însuşeşti obiceiurile arabe.”, scria Lawrence. Faptul că a adoptat modul de viaţă al arabilor i-a cucerit pe beduinii de obicei suspicioşi, care, atunci când apărea, strigau „Aurens! Aurens!”

Însoţit de Lawrence şi de oamenii săi, Feisal a lansat ofensiva care avea să se încheie la Damasc. Sub îndrumarea lui Lawrence, el a stabilit o strategie adecvată terenului şi capacităţilor de luptă ale oamenilor săi. Înaintând în peninsula arabă, rebelii purtau un război de hărţuire care îi înspăimânta pe duşmani şi înrolau, pe parcurs, recruţi din alte triburi. Ei au ocolit fortăreţele turceşti şi au atacat în mod repetat calea ferată din Hijaz, dinamitând poduri şi linii ferate, provocând deraieri de trenuri şi distrugând locomotive. „Spectacolul era splendid, nu vă puteţi imagina o bucurie mai mare pentru noi, o iritare şi o furie mai mare pentru turci”, scria Lawrence.

În ianuarie 1917, portul Weijh de la Marea Roşie a fost cucerit şi, prin capitularea oraşului Aqaba, în iulie, campania din Hijah s-a încheiat cu victoria arbilor. Comandantul britanic de la Cairo a înţeles imediat că rebelii arabi au înfrânt mai multe trupe turceşti decât britanicii. Din acel moment, oamenii lui Feisal aveau să fie flancul drept al armatelor aliate conduse de generalul Allenby, care atacau din nord, prin Palestina.

În ianuarie 1918, Lawrence a condus un atac asupra trupelor turceşti din Talifa, care s-a soldat cu decimarea unui întreg batalion otoman. De două ori, în cursul anului 1917, Lawrence a făcut incursiuni secrete periculoase în spatele liniilor inamice pentru a-i instiga pe arabii din Siria. În noiembrie, în satul Deraa, Lawrence a fost capturat pentru scurt timp de turci, care probabil că nu l-au identificat. Ce s-a întâmplat acolo a rămas un subiect controversat.

Potrivit jurnalului său, Cei şapte stâlpi ai înţelepciunii, publicat după război, el a fost torturat cumplit şi abuzat sexual de către cei care îl capturaseră. Scandaloasa poveste a fost respinsă de unii istorici ca „neplauzibilă”, dar un ofiţer, camarad al lui Lawrence, şi-a amintit că acesta s-a întors de la Deraa foarte abătut, ceea ce l-a convins că trăise un coşmar. Dar la trei săptămâni de la întoarcerea de la Deraa, Lawrence se refăcuse suficient pentru a intra alături de Allenby în Ierusalim, la 9 decembrie 1917.

În anul 1918, Aliaţii au continuat să înainteze spre nord, cu Lawrence şi arabii pe flancul drept. Când Allenby a pregătit asediul Damascului, în septembrie, el avea sub comanda sa 250.000 de oameni. Deşi turcii aveau o forţă nominală egală, 50.000 de soldaţi ai lor erau blocaţi de 3.000 de arabi ai lui Lawrence la est de Iordan, în timp ce alţi 15.000 se aflau pe teritoriul Mesopotamiei, încercând zadarnic să împiedice alte revolte arabe. Având o superioritate de cinci la unu, Allenby a obţinut victoria la 1 octombrie.

În mai 1916, Marea Britanie şi Franţa au semnat un acord secret, cunoscut ca Acordul Sykes-Picot, care prevedea o divizare postbelică a teritoriilor Turciei din Orientul Mijlociu în sfera de influenţă britanică şi franceză. După intrarea în Damasc, Lawrence a primit cele mai importante decoraţii ale Imperiului britanic, dar, la două zile după intrarea triumfală în Damasc, Feisal a aflat adevărul despre limitele independenţei arabe.

Lawrence a regretat că şi-a lăsat oamenii să-şi rişte viaţa pentru un rezultat atât de nesemnificativ. „În loc să fiu mândru de ceea ce făcuserăm împreună, eram în permanenţă îngrozitor de ruşinat”, scria Lawrence. La sfârşitul anului 1918, turcii s-au văzut nevoiţi să semneze un armistiţiu în termeni deloc favorabili lor.

Englezul s-a întors în ţară şi s-a prezentat în faţa unei comisii a cabinetului de război britanic pentru a propune renunţarea la tratatul Sykes-Picot pentru a-i ţine pe francezi departe de Orientul Mijlociu şi împărţirea Mesopotamiei şi a Siriei în trei regate conduse de trei dintre fiii lui Hussein, Feisal urmând să guverneze în Damasc. În timp ce aştepta o decizie guvernamentală, Lawrence i-a telegrafiat lui Hussein, sugerându-i să-l trimită pe Feisal să-l reprezinte la Conferinţa de pace care urma să înceapă la Paris. Franţa s-a opus acestor propuneri.

Înfrânt la Conferinţa de pace, Lawrence a încercat să obţină sprijinul opiniei publice prin scrisori vehemente şi articole de presă. A devenit apoi consilierul lui Winston Churchill pentru problemele arabe, la Ministerul Coloniilor al Marii Britanii. Proclamat rege al Siriei în 1920, Feisal a fost detronat de francezi în iulie, în timp ce britanicii nu au reacţionat. În 1921, britanicii l-au pus pe Feisal pe tronul Irakului, care a rămas sub dominaţie britanică în următorii zece ani. Fratele său Abdullah a fost instalat emir al Transiordaniei, alt protectorat britanic.

Dezgustat de politică, Lawrence s-a retras la Oxford, pentru a-şi scrie memoriile.

Cariera postbelică a lui Lawrence a fost la fel de ciudată şi controversată ca faptele sale legendare din timpul revoltei arabe. În august 1922, fostul colonel s-a înrolat în Forţele Aeriene Regale Britanice (RAF) sub numele de John Ross. Conform fişei medicale întocmite de RAF la încorporare, pe 12 martie 1923, Lawrence avea înălţimea de 1,66 metri şi 59 de kilograme, „cicatrici pe fese” şi i se făcuse circumcizie. La intervenţia prietenilor, în martie 1923, a fost readmis în armată (fusese dat afară din aviaţie), de data aceasta în corpul de tanchişti, ca simplu soldat, sub numele de T.R. Shaw. Doi ani mai târziu, a reuşit să se transfere în RAF, unde şi-a petrecut, ca aviator, ultimii zece ani din viaţă.

La 13 mai 1935, se pare că Lawrence a pierdut controlul motocicletei în plină viteză pe un drum din sudul Angliei şi a fost proiectat peste ghidon. După şase zile a murit din cauza rănilor la cap. Personalitatea sa încă îi fascinează pe biografi şi cercetători, iar legenda lui a supravieţuit numeroaselor încercări de a i se discredita realizările. Primul roman biografic despre T. E. Lawrence a fost tradus în limba română de Mircea Eliade.