LAUDĂ CHIOARULUI, ȚARĂ DE ISTORIE ȘI ARTĂ ROMÂNEASCĂ

Ținut cu o veche tradiție cultural-artistică, Țara Chioarului, împreună cu Țara Maramureșului, Țara Lăpușului, Țara Oașului și Țara Sălajului, surori în etnie și credință, formează în nord-vestul României un teritoriu de mare vechime, care s-a afirmat cu vigoare, compact și unitar, ca aparținând lumii românești.

Țara Chioarului, situată azi în sudul județului Mara­mu­reș, este mărginită la nord de Munții Gutâi și depresiunea Baia Mare, la est de Dealurile Lăpușului, iar la sud și vest de valea Some­șului. Din străvechi timpuri, Chioarul a avut intense contacte și legături cu Mara­mu­reșul Voievodal, ce a determinat o strânsă înrudire în manifestările spirituale și artistice. Țara Chioarului a fost de-a lungul istoriei sale un district românesc, asemenea Țării Făgărașului, iar așezările chiorene, atestate documentar în secolele XIII-XIV, au făcut parte din Domeniul Cetății de Piatră.

Un eveniment de importanță majoră pentru istoria românească și pentru evoluția religioasă și culturală ulterioară a fost întemeierea, la începutul veacului al XIV-lea, a Mănăstirii „Arhanghelul Mihail” din Perii Maramureșului, care devine un remarcabil centru religios, recunoscut oficial în anul 1391 de Patriarhia Constantinopolului, ca urmare a călătoriei voievodului Drag al Maramureșului în capitala Imperiului Bizantin. Cu acest prilej, patriarhul Antonie al Constantinopolului acorda Mănăstirii din Perii Maramureșului rangul de Stavropighie patriarhală, învestind pe egumenul Pahomie cu drepturi cvasiepiscopale asupra românilor din Maramureș, Sălaj, Ugocea, Sătmar, Bereg, Ciceu și Unguraș. În acest spațiu era inclus desigur Lăpușul și Chioarul, ale căror domenii erau sub protecția familiei voievodale maramureșene a Dră­go­șeștilor.

Una din paginile luminoase, de istorie românească a Ce­tății Chioar, este timpul domniei lui Mihai Viteazul, cel care a înfăptuit cea dintâi unire a țărilor române. Și tot atunci Cetatea de piatră îl are căpitan pe Aga Lecca, unul din credincioșii colaboratori ai voievodului. În aceeași epocă, nu departe de Chioar, pe valea Someșului la Vad, Marele Voievod Mihai instalează, la mănăstirea ctitorită de Ștefan cel Mare, pe episcopul ortodox Ioan, adus de la Mănăstirea Cernea din ținutul Hunedoarei, iar la Mănăstirea „Arhanghelul Mi­hail” din Peri îl așază ca episcop al Maramureșului pe Serghie, egumenul de la Mănăstirea Tismana din Țara Românească.

În anul 1600, orașul Baia Mare îi dedică Viteazului Voievod, în semn de omagiu, medalia de aur cu chipul său și o inscripție dedicatorie, realizată  în vestita monetărie băimăreană. Medalia are următorul text în latină :

MICHAEL VALCH(IAE) TRANS(ALPINE)
W(AIWODA) S(ACRAE) C(AESARAE) R(EGIAE)
M(AJESTATIS) CONS(ILIARIUS) PER

TRANSYL(VANIAM) LOCVMT(ENENS)
CIS:TRAN(SYLVANIAM) PAR(TIUM)
EI(US) SVP(ER) EXER(CITVS) G(ENERALIS)
CAP(ITANEUS)

A : D
V I G I L A N
T I A  V I R T V
T E : E T  A R M I
S : V I C T O R I
A M : N A C T
V  S
1 6 0 0

În traducere:

MIHAIL VOIEVOD AL VALAHIEI TRANSALPINE, CONSILER AL MAIESTĂȚII  SALE CHEZARO CRĂIEȘTI, LOCȚIITOR PENTRU TRANSILVANIA ȘI PARTIUM, CĂPITAN  GENERAL AL ARMATEI

( D O M N )
ÎNZESTRAT CU VIGILENȚĂ,VIRTUTE ȘI VICTORIE ÎN ARME
Anul Domnului 1600


Duhul Viteazului l-a inspirat peste veacuri pe sculptorul Ioan Mar­­chiș, care a așezat lângă biserica de lemn din Valea Chioarului maiestuoasa imagine în bronz a marelui Voievod unificator al ținu­turilor românești, de la Nistru până la Tisa.

Țara Chioarului se identifică cu Domeniul Cetății de Piatră, ce are, de-a lungul istoriei, un parcurs religios comun cu Maramureșul istoric și Țara Lăpușului, prin patronajul Mănăstirii „Arhanghelul Mihail” din Peri, ctitorie a voievo­zilor maramureșeni. Desi­gur, nu întâmplător, numeroase
biserici chiorene, lăpușene și ma­ra­mureșene au hramul Sfinții Arhangheli, iar asemănarea frapantă a arhitecturii ecleziastice este o dovadă în plus a comuniunii artistice și estetice din acest minunat nord românesc, dintre Mara­mureșul Voievodal și Țara Chioa­rului.
Subliniem că în ținutul Chioarului au fost ctitorite de obștea satelor românești un mare număr de biserici de lemn, mărturii de preț ale credinței și ale creației meșterilor constructori.
Între cele mai vechi monumente ale arhitecturii ecleziastice chiorene menționăm Biserica Ador­mirea Maicii Domnului din Să­­­că­­lășeni, poate cea mai bătrână dintre vechile biserici ale Chioarului, conform unei inscrip­ții din naos care men­ționează:
„Această biserică s-au zidit după vremea tătărimii în anul 1442”. Intrarea în biserica din Săcălășeni se face printr-un admirabil portal, al cărui  ancadrament ne evocă piese similare din arhitectura gotică de piatră, iar detaliile fac parte din repertoriul decorativ al sculpturii în lemn populare românești.
Între cele mai vechi biserici chiorene este considerată, pe baza unor studii comparative și stilistice, biserica din Vălenii Șomcutei, care datează de la sfârșitul secolului al XVII-lea. Marea majoritate a bisericilor de lemn din Țara Chioarului au fost edificate în secolul al XVIII-lea, înlocuind mai vechile biserici, care au devenit neîncăpătoare, datorită creșterii numărului de locuitori ai satelor.

Inscripțiile de la unele biserici, dar și studiile comparative au contribuit la datarea edificiilor religioase. Numeroase biserici de lemn chiorene datează din secolul al XVIII-lea, acestea respectând tradițiile constructive și canonice ale edificiilor religioase ortodoxe, perpetuând modele ale arhitecturii de lemn din zonă, meșterii locali transformând adesea meșteșugul în artă.
De la începutul secolului XVIII datează bisericile de lemn din Vima și Chechiș, iar biserica de lemn din Culcea a fost construită în anul 1720. Cronologic, la mijlocul secolului al XVIII-lea, sunt construite bisericile de lemn din Cărpiniș și Frâncenii Boiului (1757), Șurdești (1766). Spre sfârșitul veacului al XVIII-lea, sunt edificate bisericile de lemn din Coruia (1794), Plopiș (1798), bisericile de lemn din Întrerâuri, Codru Butesii, Remetea Chioarului (1800).
Arhitectura ecleziastică de lemn se bucură în continuare de apreciere și în secolul al XIX-lea, din motive tradiționale, dar și economice, edificiile de lemn, laice sau religioase fiind o practică a bărba­ților chioreni. Se construiesc acum bisericile din Posta (1816), Săpâia (1820), Aspra, Dealul Corbului, Groape, Remecioara, Berchezoaia, Butiasa, Vărai, Lăschia.
În aceeași perioadă cronologică,
s-au înălțat câteva biserici de piatră, arhitectura acestora având ca model edificiile religioase de lemn, comunitățile românești ale Chioarului exprimând un anume atașament față de tradiție. Men­ționăm în acest sens bisericile din Tăuții de Sus (1773), din Baia Sprie (1793) sau Cetățele (1794).
Aflate într-o zonă de contact cu lumea medievală catolică, Mara­mu­reșul, Chioarul și Lăpușul s-au manifestat unitar și fidel con­cepțiilor și tradițiilor românești ortodoxe, fiind contaminate, doar vag și târziu, spre sfârșitul veacului al XVIII-lea, iar în cursul secolului al XIX-lea, arta religioasă și laică din întreg spațiul românesc, concomitent cu modernizarea fenomenului cultural, tinde să adapteze și să dezvolte curente artistice naționale și europene.
Chioarul este una din țările românești ce deține numeroase biserici de lemn, simboluri ale istoriei și culturii locale și naționale, ce trebuie prețuite și protejate, ca valori ale vechii noastre culturi.
Considerate ca o realizare specifică, bisericile românești fac parte din marea familie a arhitecturii de lemn europene, despre care Lucian Blaga scria că sunt „printre cele mai prețioase și mai fără de rezervă admirate produse ale geniului nostru popular”.

Țara Chioarului tezaurizează două capodopere ale arhitecturii de lemn din România, bisericile de lemn din Șurdești și Plopiș, înscrise pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, reprezentând sim­bolic sutele de monumente istorice  din această categorie, fiind o remarcabilă contribuție românească la tezaurul cultural al umanității.

Ridicată în anul 1766, Biserica de lemn „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” din Șurdești este o realizare arhitectonică de valoare excepțională, meșter constructor fiind Ioan Macarie. Remarcabilă prin dimensiunile impunătoare ale turnului înalt de 54 de m., performanță la nivel național și european, fiind cea mai înaltă construcție de lemn istorică. Interiorul este decorat cu pictură murală și un monumental iconostas, semnate de Ștefan Zugravul din Șișești în 1783.
Realizare de excepție a arhitecturii de lemn românești din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea este și Biserica de lemn „Sfinții Arhanghelii Mihail și Gavrilˮ din Plopiș, localitate amintită în anul 1583 în urbariul Cetății Chioar ca sat aparținător. Identitatea formelor și a decorului a făcut ca bisericile cele două să fie considerate ca operă a aceluiași meșter constructor, Ioan Macarie. Decorul interior este realizat de același prolific pictor, Ștefan Zugravul din Șișești. Ambele biserici au fost restaurate înainte de 1990, de Direcția Monumentelor Istorice.

Țara Chioarului dispune de un patrimoniu cultural istoric de excep­ție, ce trebuie cunoscut, protejat și admirat. Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român – ASTRA, Despărțământul Șomcuta Mare, îi revine datoria de onoare de a milita pentru cunoașterea istoriei și culturii românești, de a promova în rândul tinerilor valorile trecutului și prezentului, a pământului românesc numit Țara Chioarului.
Binecuvântează Doamne România! Doamne, ocrotește-i pe români!