La despărțirea de profesorul de Filosofie Ioan Țiplea

Luni, 4 martie 2024, l-am condus pe ultimul drum, pe marele profesor de Filosofie Ioan Țiplea, de la Colegiul Național „Mihai Eminescu”, Baia Mare.

Înmormântarea stătea să înceapă, dar profesorul a mai stat... până să se săvârșească de pe fața pământului, în negrul mormânt, așteptându-și parcă elevii care și-au susținut simularea examenului la Limba și literatura română, pentru o ultimă „lecție” de admirație socială, colegială, profesională, prietenească.

Venind înspre îndurerata adunare din Cimitirul „Tanatorio”, câteva gânduri întunecate m-au răscolit. Pe drum, grupuri-grupuri de elevi îmbrăcați în cea mai sfântă ținută de pe pământ care poate îmbrăca ființa umană tânără, ținuta de elev, se grăbeau tot într-acolo cu flori în mâini, cu coroane. M-am întrebat atunci, reflexiv, oare ce „caută” acești tineri la cimitir? M-am întrebat apoi, iarăși, oare ce caută lumea noastră, despre care știm că mai are, de bine de rău, un „mâine”, în cealaltă?

Profesorul Ioan Țiplea a fost un dascăl referențial, un munte de profesionalism, dar și de exigență proverbială.

Profesorul Ioan Țiplea a fost absolvent de „Mihai Eminescu” și apoi unul reprezentativ al unei generații de excepție de la Facultatea de Filosofie, din cadrul Universității „Al. I. Cuza” din Iași; astfel că îl regretă foștii săi colegi, azi miniștri, diplomați, universitari ș.a.m.d.

Profesorul Ioan Țiplea a fost stăpânit de o neliniște metafizică, specifică spiritelor mari, trăind cu intensitate prefacerile lumii noastre, o lume radicalizată și inadecvată.

Profesorul Ioan Țiplea avea un adevărat cult pentru familia sa și îmi vorbea cu admirație despre tatăl său care construia biserici, case și porți de lemn, făcând Maramureșul nostru mai frumos. El îmi vorbea cu condescendență despre buna lui mama, despre frați și neamuri, despre ieudenii săi pe care îi diviniza.

Mi-a împărtășit marea lui bucurie când unicul său fiu, Ionuc, i-a reușit la o facultate de prestigiu din Timișoara.

Apoi, Ioan era profund atașat de soția sa, pe care o venera și cu care venea adesea la Muzeul Satului pe biciclete. Tot aici, la această instituție a ancestralității noastre, veneau adesea îmbrăcați ca niște voievozi autentici, în straiele de sărbătoare din Ieud, ca într-un ritual de consacrare. El, numai el, se arunca cu foc și veselie, parcă în mod incontrolabil, în joc cu ieudenii lui dragi, dezlănțuindu-se cu nesaț.

Profesorul Ioan Țiplea vorbea cu venerație despre greco-catolicism, despre marele profesor și preot greco-catolic Grigore Balea, despre Ana Blandiana, despre profesorii universitari Gheorghe Mihai Bârlea și Ștefan Vișovan, poetul Gheorghe Pârja ș.a.

Profesorul Ioan Țiplea a fost un profesor întemeietor, ziditor, el își antrena, își lua cu el elevii cei mai buni la activități extra-curriculare, la activități de educație nonformală, înscriindu-i la concursuri, în tabere de profil, câștigând concursuri de eseistică, publicându-i în reviste de nivel local și național ș.a.

Profesorul Ioan Țiplea nu s-a mințit niciodată pe sine, a fost sincer cu el însuși, câteodată incomod în dialoguri, ca un nerv încins al societății, fiind o conștiință vie a acesteia.

De mortuis nihil nisi bene! (Despre morți nimic, numai de bine!)

Să-i fie țărână ușoară! (Sit tibi terra levis!) și memoria binecuvântată!