La ceas de seară după o zi toridă, de vorbă cu GAZETA de Maramureș. Președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, în Baia Mare, în Maramureș

Zilele trecute, am avut onoarea să vorbim cu președintele Academiei Române. Venit în Baia Mare, la prieteni, Ioan Aurel Pop a sosit din Cluj după o călătorie pe caniculă, obositoare, nesfârșită. Însoțit de soție și după un ceas de odihnă, a ieșit la o plimbare prin Baia Mare, în Parcul Mare. Ne-am întâlnit la ceas de seară, sub umbra răcoroasă a unui copac. Ioan Aurel Pop ne-a spus că este obosit după drumul lung de la Cluj și că nu mai este la vârsta la care se reface repede după efort. Dar că este recunoscător pentru primirea făcută în Baia Mare, în Maramureș, un ținut cu oameni primitori, iubitori, de omenie.
Nu am avut foarte mult timp la dispoziție, dar minutele în care am dialogat au fost fabuloase. Vă prezentăm acest interviu despre tot și toate, despre România, război, Maramu­reș. În ziua următoare, a fost la Mănăstirea Habra, dar și la slujba de la Biserica din Dăneștii Chioarului, unde a și vorbit despre satul românesc. Doamne ajută!

 
 
Reporter: Din păcate, este război la granița cu România. Cât de mult ne influențează conflictul militar din Ucraina? Ce ar trebui făcut? Cât de justificat este acest război?

Ioan Aurel Pop: M-ați întrebat ca și cum aș fi un politician sau măcar politolog. Dar nu sunt nici una, nici alta. Eu sunt istoric și mă pricep cel mai bine la istoriile de acum 1000 de ani. Și care se găsesc în anumite izvoare. Pe de altă parte, întrebarea este foarte dificilă. Nu știu câți politicieni v-ar putea răspunde.
Trăim un moment dificil, dar tot ca istoric vă spun că niciodată nu au fost momente facile, nu numai în istoria noastră, ci în general. Toate popoarele spun că a fost greu, că au încercat să răzbească, că au răzbit. În afară de câteva popoare de pe lumea asta devenite națiuni moderne și care au o educație imperială. Adică, de când se nasc copii în familii, până mor învață, aud ce grozavi sunt. Chiar și acuma lumea o să spună: nu e adevărat, acuma s-a schimbat de când cu globalizarea. Nu s-a schim­bat! Deci, sunt câteva popoare imperiale. Unul este Rusia, în care oamenii învață că s-au născut pe lumea asta cu misiune şi că celelalte neamuri trebuie să asculte, cumva, de marea înțelep­ciune a marelui popor rus, mai ales popoarele apropiate, din vecinătate.
Dar să știți că la fel învață și austriecii, chiar dacă sunt 7 milioane de locuitori, învață că sunt o națiune imperială. Și toate celelalte popoare sau fragmente de popoare care au făcut parte din vechiul imperiu al habsburgilor. Și pentru 51 de ani din imperiul austro-ungar, că atâta a durat, din 1867 până în 1918. Toate sunt popoare servitoare. Sluji! Bine, ei nu spun așa, limbajul se schimbă. Dar e aceeași „Mărie cu altă pălărie”. Acuma învață că sunt popoare de periferie. Centrul era Viena, primul în timpul imperiului austro-ungar. Al doilea era Budapesta și restul erau popoare de periferie. Unele dintre ele, precum noi, românii, numite popoare, citez: „fără istorie!” Pentru ei, popoare cu istorie erau popoarele care au creat state puternice. Or, noi am avut două principate: Țara Românească și Moldova care plăteau tri­but turcilor.  Sigur că erau ro­mâ­­nești, cu instituții românești, cu domni români. Și fanarioții, într-un fel, nu au fost păgâni. Au fost pașii care domneau la sud de Dunăre spre bulgari, sârbi, greci. Noi am avut mereu creștini și români. Dar, totuși plăteam tribut turcilor.
Transilvania era sub stăpânire ungară până în 1541, când s-a destrămat Ungaria. Pe urmă, așa de tare se întăriseră între timp ungurii ca stăpâni încât nobilimea era maghiară. Și atunci Principatul Transilvaniei, care a plătit și el tribut turcilor, era tot stăpânit de nobilimea maghiară. În esență, nu s-a schimbat mare lucru.
Românii au primit educație de sluji până la Marea Unire, iar vecinii noștri, maghiari, austrieci, ruși, au primit educație de stăpâni.
Sigur, scena politică de azi s-a modificat. Ucraina este vecina noastră, dar o vecină doar din 1991. Până atunci, era Marea Uniune Sovietică, iar la Moscova se învăța și se învață și acum că nu este greșit că Rusia a pornit din Kiev. Cu alte cuvinte, Ucraina e un fel de Rusie arhaică, de demult, care, datorită evoluției distincte de-a lungul timpului, mai aproape de Occident, a dobândit și o limbă relativ deosebită de limba rusă. Dar sunt două limbi slave foarte apropiate una de alta. Un intelectual care știe limba rusă bine și știe reguli de gramatică înțelege și din ucraineană peste 70%.
Pe noi războiul ne afectează foarte mult. Și este foarte grav.  
Samuel Huntington, un sociolog american conservator de pe vremuri - când eram student era la modă - a spus că va urma o perioadă de ciocniri ale civilizațiilor. El susținea că civilizațiile ortodoxe se vor ciocni cu cele catolice și protestante.
Dar despre situația de acum, la prima vedere, nu este adevărată teoria sociologului american. Luptă o națiune ortodoxă, Rusia, și una tot ortodoxă și tot de același neam, Ucraina. Dar, dacă ne uităm cine este în spatele lor, Rusia e Rusia, reprezintă o putere mondială care e suficientă. Nu a avut colonii, dar are colonii din Siberia, de la Moscova până la Vladivostok, o lume întreagă. Și are bogății enorme.
De cealaltă parte, a Ucrainei, luptă Occidentul. Deci, este un fel de ciocnire între civilizații, dar mai camuflată. Pe de altă parte, vedem că acum se alătură Rusiei China, India. Nu știm ce va fi. Noi, românii, nu avem altă șansă decât să fim contra Rusiei. Și nu pentru că suntem cu Ucraina.
Eu am îndoielile mele cu privire la intențiile bune ale Guvernului Ucrainei față de români. În adâncul lor, ne disprețuiesc și ne consideră popor de margine. Pentru că, să știți, și la Kiev s-a dobândit o idee imperială. Rusia kieveană a pornit de acolo și  Putin ascultă de ei... Pe noi treburile astea ne-ar ajuta dacă s-ar măcina cumva între ele aceste două nații. Dar Rusia nu ne-a adus niciodată bine. Când i-a mers bine Rusiei în istorie, nouă ne-a mers rău. Și, când ne-a mers nouă bine, eram cu Occidentul și eram contra Rusiei. Noi nu avem altă șansă, pentru că Rusia ne consideră sluji pe noi. În concluzie, este o situație complicată. Astea sunt lucrurile pe care pot eu să le spun, ca istoric. Ca politician vă va spune, poate, altcineva!
 

Rep.: Care este rolul Academiei în societatea românească. În acest context economic, militar, ar trebui ca Academia să fie consultată de administrația țării? Iar dacă nu se întâmplă, de ce?

Ioan Aurel Pop: Aici sunt mai multe puncte de vedere, cum se întâmplă într-o societate democratică. E firesc să fie mai multe păreri. Există o opinie mai veche, care spune că academiile trebuie să rămână în turnul lor de fildeș și să fie societăți savante, erudite în care specialiștii în diferite domenii să discute între ei „câte în lume și stele”, dar mai ales formule, teorii, teoreme, cercetări arheologice, istorice, lingvistice și să lase lumea în pace să o guverneze politicienii.
Și o altă teorie care spune că Academia trebuie să fie în mijlocul națiunii ei. Să fie motorul cultural și științific. Și autoritățile să întrebe pe academicieni despre ce-i vorba, când este nevoie. Academia Română și-a îndeplinit rolul ăsta - și de societate savantă, dar și de sfătuitor, de consilier științific al politicienilor. Dar asta încă de la înființare. Academia română s-a înființat în 1866 și a fost plănuită sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Acesta a avut șansa să aibă sfătuitori, consilieri extraordinari, de la primul-ministru Kogălniceanu, până la miniștri de talia lui Vasile Alecsandri, Ion Ghica, oameni serioși care au creat cultură în România.
Academia s-a născut cu această dublă sarcină: să consacre valorile, dar să fie pentru națiune un îndreptar, un îndemn. Ca urmare, Academia Română a făurit România înainte de a exista România pe hartă. Pentru că, în 1866, primii primiți au fost transilvănenii, mara­mureșenii, bănățenii, bucovinenii și basarabenii, dar și doi români din sudul Carpaților, aro­mâni. În 1867, i-a primit și pe cei din Vechiul Regat, Țara Românească și Moldova și s-a făcut Academia Română sub președinția lui Ion Heliade Rădulescu care nu e de ici de colo, ci a fost un mare român, un mare savant, un mare jurnalist, fondatorul presei literare românești.
Academia a încercat să îndeplinească ambele roluri. Regimul comunist a vrut să distrugă tot, în două rânduri. Odată, în 1948, cu ordin venit de la Moscova, când li s-a spus că toți capitaliștii din Academie trebuie scoși și înființată o Academie nouă. A doua oară, în 1974 până în 1989, când nu a mai putut fi primit niciun alt membru al Academiei, după Elena Ceau­șescu. Nimeni. Timp de 15 ani au plănuit comuniștii să omoare Academia Română prin moartea biologică a membrilor. Dar a rezistat.
Astăzi, ce rol trebuie să aibă Academia Română? Eu, ca președinte, nu pot spune decât un mare rol. Și cu două aspecte: și savantă, erudită, dar și prezentă în societate. Din păcate, autoritățile nu țin seama de expertiza asta extraordinară pe care o are Academia Română. Sau nu țin seama cum ar trebui. Poporul român, dacă facem mâine un sondaj de opinie, se poate încerca, doar că nu trebuie pus acolo, la opțiuni, numai Parlament, Președinție, Partide Politice, ONG-uri. Trebuie pus și Armată, Biserică, Academie, la urmă. Se va vedea că românii spun Biserică și Armată, ori Armată și Biserică, iar pe trei, Academia, ca și cotă de încredere. Ceea ce spune ceva!

Rep.: Ați fost în Maramureș de multe ori. Ce puteţi spune de acest ținut, dincolo de bisericile de lemn și de mâncarea bună?
 

Ioan Aurel Pop: Pentru mine, e un trup din trupul țării. Eu văd o țară ca un organism viu. Și, știți bine, la un organism viu, dacă membrele superioare nu funcționează bine, organismul nu poate fi bine. Dacă membrele inferioare, de asemenea, nu. Dacă nu merge capul, iar nu. Nu funcționează. România fără Maramureș nu poate trăi și nici Europa, aș zice. Nici nu cred că Europa poate funcționa fără România. Eu văd globalizarea făcută dintr-un concert al națiunilor, iar România funcționează printr-un concert al provinciilor sale istorice. Printre aceste provincii, Mara­mureșul e una din țările de bază, de nădejde, care ne-a dat de multe ori ființa politică, pentru Moldova prin Dragoș și Bogdan. Așa cum Făgă­rașul sau sudul Transilvaniei ne-a dat ființa istorică pentru Țara Românească. Deci, Maramureșul este dincolo de lozinci, dincolo de ceremonii, e simplu de spus: „Trup, din Trupul Țării”! 

„Satul - esență a spiritului românesc”
 

Azi trăim - cei mai mulți dintre români - într-o civilizație orășe­neas­că grăbită, activă și, adesea, obositoare, lipiți de computere și de telefoanele mobile și ne vine greu să credem că lumea a fost și altfel și că, pe alocuri, mai este încă altfel. Ne trezim dimineața cu vești catastrofale despre crime, accidente, droguri, căsătorii necuviincioase, petreceri de milioane de lei, despre inteligența artificială și uităm repede esențele. Uităm și că există inteligența noastră și că s-ar cuveni să cugetăm cu mintea proprie, să ne gândim și la poporul acesta, la trecutul lui, ca să-i putem trăi bine prezentul și să-i pregătim viitorul. Ideea de a trăi fiecare clipă și de a crede că după noi poate să vină potopul este contra firii și contra credinței noastre creștine. De aceea, vă propun să ne întrebăm de unde ne tragem noi, românii, seva sau puterea de a fi. Vă mărturisesc că tema aceasta mi-a fost sugerară de consăteanul dumneavoastră, domnul ing. dr. Nicolae Bud, acela care v-a dus faima, s-a făcut vestit în Mara­mu­reș, în țară și dincolo de țară (ne-am cunoscut departe, în China!), v-a reprezentat în Parlament și oriunde s-a aflat. Îi mulțu­mesc și îl privesc și acum ca pe un fiu al satului.

Cea mai mare parte a istoriei noastre s-a desfășurat la sat, în comu­nități mici și bine închegate, în jurul bisericii și al școlii, al „oamenilor buni și bătrâni”, conduși de un jude (numit, de la o vreme, primar). Când se organizează evenimente închinate lumii noastre rurale, îmi vin în minte mereu lucruri din vechime, greu de definit în cuvinte, gânduri inefabile, care scapă logicii și se învecinează cu credința, cu spiritualitatea, cu eternul uman. Mai concret, între altele, îmi răsar în memorie două versuri ale lui George Coșbuc: „Picurii cu strop de strop/ Fac al mărilor potop”. Sunt versuri azi uitate, ca și autorul lor cu destin tragic, trecut prea repede - de o critică grăbită, superficială și „postmodernă” - între „autorii români minori”. Versurile, însă, scrise pentru toți, inclusiv pentru lumea noastră de la țară de odinioară, poartă în ele un dram de înțelepciune cuminte și modestă. Conform mesajului lor, toate datele cunoscute despre satele noastre ar trebui să dea, însumate, istoria întregului, a țării.
 

Ceea ce nu e tocmai așa și nici n-ar putea să fie. Dar este totuși ceva care tulbură în cele mai bune dintre aceste referiri, este ceva deo­sebit, in nuce, așa cum în metonimie sau în sinecdocă întregul se întrevede prin parte. În sate, sunt frânturi de viață trecută și prezentă, numai că viața este una și aceeași, indiferent când a fost trăită. Viața aparține mai mult trecutului, fiindcă prezentul durează preț de o clipă (se transformă imediat în trecut), iar viitorul rămâne necunoscut, incert. Prin urmare - cum spunea înțelept Marguerite Yourcenar - dragostea pentru trecut înseamnă în fapt dragoste de viață. Iar trecutul, evocat în cronicile satelor noastre, cu bun meșteșug, de mari personalități sau de preoți, învățători și profesori de țară, vorbește de la sine și ajunge la sufletul cititorului. Se pornește, de obicei, în aceste reconstituiri, de la rădăcinile îndepărtate și nesigure, se trece prin epoca romană, prin zbuciumatul Ev Mediu, pentru a se detalia epocile mai apropiate de noi, pentru care și sursele sunt mai generoase. În cronicile tuturor, așezărilor noastre, vorbește de fapt satul de odinioară, vorbesc oamenii lui, deopotrivă nobili și supuși, laici și clerici, români și alții, vorbesc lăcașurile de cult, eroii sacrificați pentru cauze mai bune sau mai rele... Prin întâmplările de demult, în satele de azi se răsfrânge prezentul, înnoit sau prăfuit, bun sau dezolant, cu speranțe pentru viitor ori mai sumbru, ca viața.
Satul ne-a croit nouă, românilor, destinul până de curând, în secolul al XX-lea. Societatea noastră s-a format în sate, printre țărani, din care s-au desprins și elitele, formate odinioară din cnezi/ juzi și voievozi/ duci, ajunși apoi, unii dintre ei, boieri și nobili. Când
s-au născut voievodatele noastre medievale, s-a trecut „de la sat la stat”, prin reunirea tuturor așeză­rilor noastre rurale sub sceptrul unui conducător prestigios și respectat, cu putere venită spre el „din mila lui Dumnezeu”. Multe secole la rând am avut - cum zicea Nicolae Iorga - doar „sat fără stat” și astfel ne-am putut păstra ființa. Satul era un stat în miniatură, cu „oameni buni și bătrâni” în frunte, cu primari aleși numiți juzi ori cnezi, cu „pornirea plugurilor”, cu oameni de pază și ordine, cu biserica de pe culme. Chiar și orașele și târgurile noastre medievale și chiar moderne, până la un punct, erau un fel de sate mai mari, deschise, cu terenuri cultivate în interiorul lor și în jur, cu animale crescute prin gospodării, cu lume modestă. Orașele înconjurate cu ziduri masive, gospodăriile închise cu porți imense și opace, bisericile fortificate nu intră în tradiția noastră, nu încap în mințile noastre. Burgurile, cu zidurile lor inspiratoare de frică, au fost aduse la noi de „oaspeții” germanici, veniți dintr-o lume rece, agitată și pragmatică. La noi, apărarea de inamic se făcea altminteri, nu prin izolare între ziduri. Se făcea prin înțelegere ori prin adăpostire în locuri ferite, până trecea urgia. De aceea, de altminteri, „codru-i frate cu românul”.
Mai toți intelectualii noștri din epoca modernă au sorginte rurală. Unele țări din jur au dezvoltat,
de-a lungul vremii, naționalisme nobiliare orgolioase și exclusiviste și au format națiuni elitiste, în care poporul de rând a pătruns greu și târziu; la noi, la români, naționa­lismul a fost teoretizat și susținut mai ales de intelectualii de extracție rurală, pentru care satul era ca icoanele sfinte. Până spre anii 1900, și economia noastră se derula prioritar pe tărâm agricol. Românii erau în cea mai mare parte cultivatori și păstori, prac­ticanți de meșteșuguri sătești, slujitori ai gliei. Marii noștri creatori de valori spirituale erau țărani sau de origine rurală, născuți la țară, printre coline vălurite, pe câmpii „arse și văruite, ca la porțile Romei” (Nicolae Bălcescu), în „codri de aramă” (Mihai Eminescu), cu alte cuvinte „pe-un picior de plai,/ pe-o gură de rai” (Miorița). Chiar și în secolul al XX-lea, anumite curente culturale la noi se chemau poporanism și sămănătorism. Liviu Rebreanu și Lucian Blaga aduceau, sub cupola Academiei Române, „laudă țăranului român” sau făceau „elogiul satului românesc”. Blaga, născut în locul ce purta în nume „sunetele lacrimei”, era convins că „veșnicia s-a născut la sat”.
Până de curând, se părea că lumea satului a apus, strivită de orașele mari, de industrie, de confortul urban, de globalizare etc. Azi, lucrurile nu mai sunt așa de clare, în evoluția lor prea grăbită. Aglo­merația, transportul în comun sugrumat, automobilele blocate în trafic, poluarea, nervii, agitația, depresiile, disconfortul, drogurile etc. au ajuns sinonime cu orașul, adică au ajuns să exprime puterea unui monstru care ne strivește pe toți. Nu este de mirare că atâția oameni copleșiți, îmbolnăviți, deza­mă­giți și chiar scârbiți de orașe - mai ales străini - vin la noi și re­des­coperă farmecul satelor, dul­cea­ța culmilor, succesiunea deal-vale sau oscilația dintre spațiul teluric și spațiul cosmic (care i-a inspirat lui Blaga viziunea „spațiului mioritic”). Ei învață sau reînvață cum să miroasă florile, cum să crească animale domestice, cum să cultive legume sau să cosească fân, să facă stoguri, să cânte doine și să joace în ritm popular.
Nevoia lumii contemporane de sat este sinonimă cu nevoia de rădăcini, de locul nașterii noastre ori a strămoșilor, „de prichiciul vetrei cel humuit” (Ion Creangă), „de codri verzi de brad și câmpuri de mătase” (Octavian Goga), de „drumețul sărman, muncitor cu sapa” (George Topârceanu), de via care „mai miroase a tămâios și coamă, duios a piersici coapte și crud a foi de nuc” (Ion Pillat). Dezolarea satelor noastre a fost deplânsă încă demult („Ce s-a ales din casa asta, vecine Neculai al Popii” - Octavian Goga), când satele se goleau de intelectuali, când prunii ce „stăteau să moară” abia își mai mișcau „creanga lor bolnavă”. Azi, unii au înțeles - prea puțini, din păcate - că ruperea de sat și ruinarea satelor pun în pericol esența umană și umanitatea în ansamblu. În Transilvania - unde, mai recent, chiar personalități regale și princiare se simt ca-n sânul lui Avram - foamea de satul așezat de odinioară pare și mai mare. Nicolae Iorga a definit provincia intracarpatică cel mai bine, atunci când și-a intitulat una din cărțile lui de geniu „Sate și preoți în Ardeal”. Pentru români, aceasta a fost esența vieții și acesta a fost secretul viețuirii, conviețuirii și supraviețuirii. Țăranii au fost talpa țării, iar preoții au fost conducătorii spirituali, sociali, politici ai acestor țărani, fiindcă alți conducători - de la o vreme - nu au mai fost lăsați să aibă.
Azi suntem tentați - cu atâtea ispite și facilități în jur - să mergem în lume, pe meridiane îndepărtate, mânați de nevoi sau de curiozități, uitând de rădăcini. Dar locul naș­terii noastre - loc însuflețit, viu, carismatic - se răzbună pe noi, ne cheamă spre rădăcini, dacă nu alt­minteri, atunci când ni se întoarce câte un părinte la Domnul, când se oficiază cununii ori când se nasc prunci sau coconi, când oamenii se însuflețesc de duhul sărbătorilor, când colindă și cântă, când plâng, pentru că încă „Jale duce Mureșul și duc tustrele Crișuri” (Octavian Goga). Ne-am cam dezis de aceste valori perene, i-am pus prea repede pe unii de-ai noștri - mari - „în debara”, ne-am trezit brusc mai deștepți decât cei care ne-au deș­teptat și ne-au arătat căi bune de urmat, iar acum tragem ponoasele.
Satul de astăzi nu trebuie să împiedice modernizarea inevitabilă a vieții, ci s-o favorizeze, dar cu o condiție: fără alterarea și pervertirea vechilor tradiții arhitectonice, fără urâțirea stilului autentic, fără părăsirea paradigmelor celor vechi și pline de farmec. O casă de la sat poate arăta astăzi pe dinafară ca orice casă tradițională de acum sute de ani, iar în interior poate să aibă toate facilitățile necesare omului contemporan.
De aceea, inițiativele unor specia­liști de astăzi, oameni de suflet, căutători de așezare temeinică și de veșnicie, de a reînvia interesul pentru viața locală și pentru sat, sunt de remarcat, de lăudat și de sprijinit. Astfel se pot închina imnuri de mărire dialogului și înțelegerii dintre oameni. Numitorul comun al dialogului dintre noi, al dialogului nostru cu lumea și cu noi înșine, secretul dăinuirii noastre, balsamul vieții noastre viitoare - ne spun aceste inițiative - se sublimează în acest cuvânt mare, frumos și copleșitor: satul. Vechi de două milenii, de pe vremea când strămoșii daco-români își apărau așezările cu șanțuri și cu valuri de pământ (sat sau, cum era în Evul Mediu, „fsat” vine din latinescul fossatum, adică groapă, făgaș, șanț), satul ne-a fost formă de organizare și de conservare a vieții și marcă de civilizație. De aceea, îndreptarea atenției către satul cu bisericuța din deal, cu țintirimul de lângă ea și cu memoria moșilor noștri, înseamnă un efort de regăsire a identității noastre, a vieții noastre autentice, a rădăcinilor noas­tre de români. Satul lui Lucian Blaga poartă în nume „sunetele lacrimei” și parcă toate satele româ­nești sunt azi înlăcrimate. Depinde de noi să le perpetuăm, să le păstrăm și - în ciuda modernizărilor necesare - să le transmitem copiilor și nepoților cu farmecul lor înveșnicit. Ioan-Aurel Pop
 

„Astăzi, ce rol trebuie să aibă Academia Română? Eu, ca președinte, nu pot spune decât un mare rol. Și cu două aspecte: și savantă, erudită, dar și prezentă în societate. Din păcate, autoritățile nu țin seama de expertiza asta extraordinară pe care o are Academia Română. Sau nu țin seama cum ar trebui”.
Ioan Aurel Pop