KOSSOVOLJE, mormantul independentei sarbilor

* In cei treizeci si cinci de ani de cand turcii trecusera Bosforul, in Europa acestia au reusit sa cucereasca Balcanii de rasarit pana la Dunare si s-au stabilit la frontierele Bulgariei. In incercarea de a stavili expansiunea otomana in Europa, o coalitie balcanica a dat piept cu armata condusa de sultanul Murad I. Batalia s-a dat la Kossovolje, la 15 iunie 1389. Dandu-si seama de greutatea luptei pe doua fronturi, campania din Balcani si pastrarea posesiunilor din Asia Mica, Murad I a incercat sa-si creeze mana libera in Europa, unde consolidarea si largirea cuceririlor otomane erau o problema mai importanta. Sultanul si-a casatorit un fiu cu o printesa selgiuchida, sperand sa-i atraga intr-un sistem de aliante pe turbulentii principi selgiuchizi, care nu se impacau cu cresterea puterii otomane. Pana in 1385, armatele otomane inaintasera atingand Sofia, pe care au si cucerit-o. Pentru a infrange ostile principelui de Karamania, sultanul a fost nevoit sa treaca in Asia Mica si ostile din Rumelia, inlesnind astfel o regrupare a fortelor militare ale sarbilor si bulgarilor. In 1387, turcii au fost batuti in Bosnia, la Ploènik, de catre o oaste formata din bulgari, sarbi si bosnieci. Aceasta victorie crestina a ramas insa fara rezultate insemnate pentru popoarele din Balcani, neputand stavili inaintarea turcilor care au reluat repede ofensiva. Cetatile bulgaresti au cazut rand pe rand. Tarul Sisman a acceptat sa plateasca un tribut. Dupa infrangerea de la Ploènik, Murad I a inceput sa-si stranga trupele la Philippoupolis (Plovdiv), in primavara lui 1389, si a sosit la Ihtiman dupa un mars de trei zile. De acolo a ales ruta pe la Velbu¾d (Kyustendil) si Kratovo. Desi mai lunga decat ruta alternativa prin Sofia si valea raului Ni¹ava care i-ar fi dat acces direct la pamanturile cneazului Lazar, l-a condus la Kossovopolje, care avea o importanta strategica mare, fiind una dintre cele mai importante drumuri comerciale din Balcani. Despre pregatirile lui Lazar sunt putine date, dar se poate presupune ca si-a adunat trupele langa Ni¹, posibil pe malul drept al raului Ju¾na Morava. Campia Mierlei a fost alegerea optima pentru campul de lupta, intrucat era la intretaierea tuturor directiilor posibile pe care le putea lua armata sultanului. De cum incetasera ploile din primavara anului 1389 si iarba crescuse pe campii, tocmai buna pentru hrana cailor si camilelor, furnicarul ostilor turcesti porni la drum, reunind sub comanda sultanului Murad I armatele din Rumelia, in fruntea carora se afla Baiazid, si pe cele din Anatolia, ascultand de celalalt fiu al lui Murad, pe nume Yakub. In Macedonia, pe apa Sibnitei, la locul numit Campia Mierlei, intre munti de mica inaltime, se adunase pentru a-i infrunta pe otomani o oaste alcatuita din sarbi, bulgari si intarita cu ajutor de la valahi, unguri si albanezi. Pe la jumatatea lunii iunie, cele doua armate dusmane se aflau fata in fata. In ziua dinaintea bataliei se porni dinspre partea oastea aliatilor balcanici un vant puternic, starnind nori de praf care-i orbeau pe turci si toti se grabira sa ia acest fapt drept un semn rau; dar peste noapte se porni o ploaie si praful adus de vant se inmuie. Dervisii din tabara otomana au inchinat rugaciuni de multumire lui Allah, ostasii au scos strigate de bucurie, iar zorii zilei de 15 iunie 1389 i-au gasit pe turci gata de lupta si siguri de biruinta. Sunt putine izvoare istorice care vorbesc despre aceasta batalie, dar o examinare critica a acestora si o comparatie cu batalii similare contemporane cu ea permit o reconstituire fidela a bataliei. Nu este sigur cat de mari erau cele doua armate, dar se pare ca nu erau atat de numeroase pe cat sustin surse mai recente. Armata lui Murad I ar fi putut avea aproximativ 40.000 de oameni (5.000 de ieniceri, 2.500 de soldati din garda de cavalerie a lui Murad, 6.000 de spahii, 20.000 de azapi si akingii, restul fiind reprezentat de armatele vasalilor sai. Lazar ar fi condus o armata de vreo 25-30.000 de oameni. Ambele armate includeau trupe straine: sarbii erau sprijiniti de un corp de oaste croat condus de banul van Pali¾na, turcii erau sustinuti de boierul sarb Konstantin Dejanoviæ. Aripa dreapta a armatei otomane era alcatuita din trupele din Rumenlia, in mijloc stateau ienicerii, iar in partea stanga cetele din Anatolia. In jur de o mie de arcasi turci se aflau in prima linie a flancurilor, urmati de azapi si akingii. In prima linie a centrului erau ienicerii, in spatele lor fiind Murad I, inconjurat de garda calare. Padurea de lanci scanteia in soare, iar multimea uriasa a turbanelor de toate culorile facea ca locul sa para un camp de lalele, cum spunea cronicarul Seadeddin. Armata sarbeasca il avea pe Lazar in centru, Vuk pe flancul drept si Vlatko pe cel stang. In fata armatei sarbesti se afla cavaleria, iar infanteria era in spate. Tobele au vestit inceputul luptei. Batalia a debutat cu un tir al arcasilor turci indreptat spre cavaleria sarba care a trecut apoi la atac. Sarbii au dezlantuit un iures cumplit asupra aripii stangi turcesti. Fortele crestine au obtinut initial un avantaj dupa prima lor sarja. Flancul stang al turcilor a dat inapoi, dar Baiazid i-a venit in ajutor si victoria parea sa incline de partea turcilor, cand un razboinic sarb s-a repezit ca fulgerul, a trecut printre ostasii turci si garda sultanului, strigand ca aduce o veste de mare insemnatate care va hotari soarta bataliei. Murad I a dat ordin sa fie lasat sa intre in cortul sau. Strajile de langa cortul sultanului s-au dat la o parte, luptatorul sarb a intrat, s-a oprit o clipa pentru a-si da seama care dintre cei prezenti este Murad, temutul padisah al otomanilor, a facut apoi cativa pasi inainte, s-a prosternat ca si cum ar fi vrut sa sarute, dupa obicei, poala vesmantului sultanului si cu o miscare hotarata i-a infipt pumnalul in piept. Garzile sultanului s-au repezit asupra-i, povesteste mai departe Seadeddin, dar cu o putere nebanuita sarbul a reusit sa scape de trei ori din mainile lor, a ucis cativa, insa nereusind sa ajunga la locul unde isi lasase calul, a fost in cele din urma doborat. Asa si-a gasit sfarsitul eroul sarbilor, Milos Obilici, despre care bizantinul Chalcocondil spunea: „...si omorand pe sultanul Amurat, a murit deodata si dansul moarte viteaza...” Ranit de moarte, cu taisul pumnalului infipt in piept, Murad, culcat in patul sau intre pasale, a continuat sa dea porunci. Turcii au lovit naprasnic ostirea aliatilor balcanici, indreptandu-si atacurile mai ales asupra centrului ei unde se afla Lazar cu sarbii. In acel moment al luptei, s-a raspandit vestea ca unul dintre comandantii balcanici ar fi tradat. Atunci, Vladko Vucovici cu bosniecii au fugit de pe campul de lupta, turcii reusind sa inainteze prin locul ramas liber. Sarbii au fost incercuiti si cneazul Lazar a fost luat prizonier. Dus in cortul sultanului, cneazul sarb a mai apucat sa vada aruncat langa intrarea in cort corpul lui Milos Obilici. Sultanul si-a adunat ultimele puteri si a poruncit ca Lazar sa fie ucis acolo pe loc, sub ochii lui, apoi si-a dat si el sufletul. Pasalele si comandantii care se aflau in preajma sultanului, au trimis mesageri la oaste ca sa-l cheme pe fiul mai mic al lui Murad I, care, pentru firea lui apriga si priceperea cu care manuia armele, era foarte indragit de ieniceri. In alegerea care s-a facut, trecandu-se peste obiceiul ca la tron sa urmeze fiul cel mai mare al sultanului, s-a tinut seama probabil de parerea ienicerilor, dat fiind ca lucrurile se petreceau pe un camp de lupta, unde, cuvantul hotarator il avea acest corp de elita al ostirii otomane. Afland pentru ce a fost chemat, Baiazid a trimis sa fie adus in cortul sultanului fratele sau, Yakub, poruncind calaului sa-l sugrume. Luand apoi comanda suprema a armatei otomane, Baiazid a schimbat sovaiala pricinuita de vestea mortii sultanului intr-un avant naprasnic. La sfarsitul zilei, turcii au obtinut o victorie hotaratoare pentru mersul ulterior al evenimentelor. Macelul de pe Campia Mierlei din acea zi de iunie a anului 1389 a fost atat de cumplit, spun izvoarele istorice ale vremii, incat de la locul bataliei pana departe pe drumuri, urmele cailor se vedeau intiparite in sange. Turcii nu au putut exploata victoria, deoarece noul sultan, Baiazid, a trebuit sa mearga in capitala pentru ceremonia inscaunarii. Dupa Kossovopolje Batalia de la Campia Mierlei a facut si mai amenintatoare pentru popoarele din Balcani primejdia cotropirii otomane. Superioritatea armatei turcesti, asigurata in primul rand prin corpurile de ieniceri, se afirmase categoric. Cavaleria feudala a nobilimii balcanice, dezbinata de multe rivalitati, nu putuse rezista, iar infrangerea suferita de armata aliatilor deschidea drum turcilor spre tarile din nordul Dunarii. Spre deosebire de tatal sau, Baiazid I (1389-1402) era un om cu stiinta de carte, chiar neobisnuit de invatat pentru vremurile acelea, curajos si destoinic, dar crud si vicios in acelasi timp. Acestui om i-a revenit sarcina extinderii Imperiului otoman. Continuand campania in Serbia, Baiazid l-a silit pe Stefan Lazarevici, fiul si urmasul cneazului Lazar, sa incheie pace, obligandu-se la plata unui tribut in bani, precum si la furnizarea unui corp de oaste in caz de razboi. Mara, fiica cneazului Lazar, a devenit sotia lui Baiazid. Cei mai multi dintre nobilii sarbi au inceput sa plateasca tribut si sa furnizeze turcilor soldati. Cu toate ca victoria turcilor nu a fost foarte clara, din cauza pierderilor imense suferite de sarbi, otomanii au avut ulterior initiativa in regiune. Dupa Kossovolje, turcii au cucerit ultimele posesiuni detinute de bizantini in Asia Mica. Apoi au fost cotropite principatele selgiuchide, conducatorii lor mergand la Samarkand pentru a cere adapost si sprijin lui Timur Lenk, a carui putere se ridica tot mai mult. In 1391, cetele pradalnice ale lui Firuz Bei au reusit sa supuna Taratul de Vidin fara lupta. Baiazid s-a intors din Asia Mica si a cucerit, intre 1393 si 1395, Bulgaria, de acesta data cazand si Tarnovo, resedinta tarului bulgar Sisman. Baiazid Ildirim, Fulgerul, ajunsese pana la Dunare. Ioan BOTIS