Kosovo ne-a unit. In prostie si fudulie…

Nu stiu cati bunici mai sunt astazi dornici de a ne povesti noua – a doua generatie de copii ai pacii europene – despre atmosfera politica de dinainte de 1940. Probabil ca nu era nimic deosebit, ci doar nevoile si grija pentru ziua de maine, cand iarasi copiilor li se face foame. Atunci, oamenii nu stateau cu ochii lipiti de televizor sa vada cum gandesc mai marii tarii. Primarul pur si simplu anunta ca este razboi – de exemplu – si barbatii mergeau pe front. Cutremur in Europa? Scanteia (iarasi) din Balcani? Redesenarea granitelor? Radicalizarea taberelor? Doamne, cat zgomot pentru nimic! Si cata nesabuinta! Unde este impacarea cu istoria, cu noi insine si, mai ales, cu ceilalti? Sa pornim de la niste reali­ta­ti care, dupa parerea mea, cu greu pot fi intoarse ca nefiind acceptabile pentru un rationament in logica adevarului corespondenta si/sau coerenta. Unu: Argumentul factual. Kosovo a devenit duminica cel mai nou stat de pe harta lumii, sub supravegherea Uniunii Europene. Parla­mentul de la Pri¹tina a proclamat prin vot independenta unilateral, fara avizul oficial al vreunui organism international, cu o Serbie dispusa sa accepte aproape orice, mai putin renuntarea la provincia Ko­sovo. Cei 100.000 de etnici sarbi care traiesc in Kosovo sunt insa hotarati sa nu paraseasca locul in care s-au nascut. Marile puteri occidentale, din a caror structuri de securitate facem parte si noi, recunosc imediat noul stat… Doi: Argumentul pragmatic. Ma­ri­le state europene sunt aproape convinse ca independenta provinciei este singura solutie, dincolo de zbaterile Serbiei, refuzul categoric al Rusiei (care se teme de neliniste in comunitatile din Caucazul rus), Ciprului si dezacordul Romaniei, Slovaciei, Spaniei sau Greciei, in absenta unei rezolutii a Consiliului de Securitate al ONU. O solutie de compromis agreata si la Belgrad, si la Pri¹tina nu a putut fi gasita in luni si luni de negocieri. Cele 13 luni de discutii mediate de negociatorul ONU pentru Kosovo, finlandezul Martti Ahtisaari, fost prese­dinte, si de adjunctul sau, austriacul Albert Rohan, nu au adus cele doua parti mai aproape de un acord. Acest lucru se datoreaza in special respingerii deschise de catre Belgrad a declararii independentei provinciei, in baza le­gislatiei ONU si a Actului Final din 1975 de la Helsinki privind nemodificarea granitelor tarilor europene. Pana la urma, solutia deriva dintr-un efort diplomatic intens intre toti actorii de pe scena internationala, cautan­du-se solutia rationala, nu cea emotionala… Trei: Argumentul istoriei recente. Kosovo a fost, pana duminica, o regiune autonoma din sudul Serbiei, aflata sub administratia ONU de aproape noua ani. Statutul sau este disputat de ani de zile intre po­pulatia majoritar albaneza, susti­natoare a se­paratismului, si guvernul Serbiei. A­pro­ximativ 10% din populatia provinciei este de etnie sarba, restul fiind albanezi. Kosovo este administrat de ONU din 1999, dupa bombardamentele NATO in­tre­prinse in scopul de a pune capat politicii violente duse in Kosovo de regimul presedintelui Iugoslaviei, Slobodan Milo­sevici. Rezolutia ONU 1244 din 10 iunie 1999 prevede stationarea unei forte internationale in Kosovo (Kosovo Force - KFOR), care a asigurat trecerea la starea de pace si protectia celor aproape 1 milion de refugiati alba­nezi reintorsi; s-a garantat, intr-o anumita masura, si revenirea refugiatilor sarbi, apreciati intre 70.000 si 100.000. Dupa cinci ani de calm relativ, confruntarile au reizbucnit in 2003 - 2004, punand uneori in dificultate fortele internationale si politia internationala. Trupele au fost luate prin surprindere de noi incidente violente la Mitrovica, in apropiere de Pri¹tina. Peste 4000 de sarbi si tigani si-au abandonat atunci localitatile. Fortele KFOR, cu intariri de peste 3000 de oameni, au restabilit in final ordinea. Consiliul de Securitate al ONU a condamnat actiunile antisarbesti, la care au participat peste 50.000 de albanezi. Aceste revolte au evidentiat insa riscurile tergiversarii, afectand cauza albanezilor pe plan international, iar proiectul unei societati multietnice a inceput sa fie pus sub semnul intrebarii. Planul detaliat al ONU (din 29-30 martie 2004) a acordat o mai mare importanta respectarii drepturilor minoritatilor si intoarcerii refugiatilor. Istoria recenta dovedea cu prisosinta ca asa nu se mai putea continua... De unde pana unde Romania, ca ac­tor regional si international? Pentru a avea cuvant greu este necesar sa fii un exemplu. Economic, social, politic, diplomatic etc. Daca Ro­ma­nia ar fi un exemplu in lume, daca occidentalii si orientalii ar emigra in Romania pentru un trai mai bun, daca productivitatea muncii ar fi precum cea din SUA, daca relatiile noastre cu vecinii (macar) si celelalte tari ar fi cordiale, statornice si previzibile, am putea sa ne strigam la portavoce opinia. Am fost si suntem un model de solutionare pentru proble­matica minoritatilor in multe privinte si nu am reusit sa ne facem respectati pentru asta (a se vedea cazul Babes-Bolyai). Pentru ca fudulia nu ne lasa... Am pierdut un bun moment pentru a tacea! Prostia... Desfasurarea de „forte politice” din ziua de luni, 18 fe­bruarie 2008, de la Bucuresti (intens mediatizata) dadea senzatia de mobilizare generala. Care a fost rolul nostru in negocierile de pace? Niciunul. Nu avem de ce sa fim revoltati pentru solutia Kosovo, o data pentru ca nu am fost parte in conflict, apoi pentru ca nu suntem un actor important pe scena internationala – oricat ne-am iluziona cu contrariul –, apoi pentru ca toate datele problemei erau cunoscute, daca nu cu ani in urma, macar din decembrie 2007, cand s-au declarat esuate planurile de pace lucrate de diplomatii americani, rusi si europeni. Chiar daca in calitate de stat suveran putem sa ne exprimam opinia in mod diferit fata de alti membri UE, acest lucru nu va bloca mersul inainte al noului stat Kosovo. Isi inchipuie cineva ca Romania va intoarce mersul lucrurilor? In curand o sa fim gazda a Summit-ului NATO si, foarte probabil, liderii nostri vor face introdu­cerea in ordinea de zi. Cu ce? Cu pozitia Romaniei fata de o problema care a durat peste 15 ani si care este contrara pozitiei invitatilor? Si fudulia... Cel mai grav lucru mi s-a parut a fi suplimentarea „logicii politice” romanesti cu intransigenta, tafna, comunicarea solomonica si/ori graba cu care s-a iesit la rampa. In po­por, asta se numeste fudulie, fiind unanim acceptata ide­ea ca se „serveste” simultan cu prostia. Isi inchipuie cineva ca „precedentul Kosovo” ar putea fi replicat in cazul Transilvaniei? Cand cetatenii din Romania beneficiaza de libertati si drepturi ca niciodata in istorie? Ca se poate vorbi despre scenarii secesioniste in tari membre ale UE? Ca vreodata tinerii romani sau unguri vor lua armele si se vor bate pentru Ardeal? Doamne, cum se aduc stafiile trecutului pentru a „fura voturi” unii de la altii, sperand ca oamenii mici ai politicii noastre isi vor perpetua puterea in vecii vecilor. E o pros­tie sa credem ca avem probleme in Transilvania si ca sunt ne­cesare dezbateri nationale pe teme internationale, cand nu ai grija ca stat de cetatenii tai si favorizezi exodul de cre­iere, cand temele mari ale viitorului nostru in UE au fost ocolite in dezbaterea privind alegerile europarlamen­tare, in favoarea lui care-pe-care e mai tare in a „faulta” adversarul politic intern.... Gavril ArdusAtan