Karl Adolf Eichmann - Arhanghelul Mortii

* La 11 aprilie 1961 a inceput procesul lui Karl Adolf Eichmann, incheiat la 15 decembrie acelasi an, prin condamnarea lui la moarte. Pentru multi observatori, inclusiv pentru Hannah Arendt, Eichmann a devenit simbolul criminalului nazist nemilos care pretinde ca a trebuit sa execute fara a se putea impotrivi ordinelor superiorilor sai. Unul dintre cei mai cunoscuti criminali de razboi nazisti a fost Karl Adolf Eichmann. Nascut la 19 martie 1906, Eichmann a fost comerciant in Solnigen (districtul Rühr). In 1934 a intrat in serviciul de securitate condus de Heydrich. In 1939, a fost desemnat sa se ocupe de problema evreiasca si a devenit unul dintre principalele personaje raspunzatoare pentru „solutia finala”, asasinarea in masa a evreilor in lagarele de concentrare, incepand din 1941. In 1943, principalii sefi de servicii naziste se intalneau zilnic la dejun in imobilul din Kurfüstenstrasse nr. 116, unde se aflau birourile lui Eichmann. Acolo, in jurul aceleiasi mese, se strangeau oameni ale caror nume faceau sa se cutremure intreaga Europa. Kaltenbrunner, temutul sef al R.S.H.A.-ului, obisnuia sa-l intampine pe Eichmann cu multa cordialitate. Erau originari din aceeasi regiune si aveau numeroase relatii comune. Himmler asista la aceste dejunuri ori de cate ori avea ocazia. Se intampla destul de des ca Müller, seful Gestapoului, sau Eichmann sa profite de contactul acesta direct ca sa-i ceara lui Kaltenbrunner sau lui Himmler indicatiile de care aveau nevoie. „Intre fructe si branza, de pilda, sau in timp ce se degusta un pahar de coniac adus din Franta, se hotara ce categorie de prizonieri trebuia lichidata, daca cutare mijloc de executie trebuia preferat altuia etc. Asemenea subiecte monstruoase de discutie reprezentau pentru oamenii aceia un fapt cotidian si atat de banal, incat nici macar nu le tremura mana cand apucau ceasca de cafea. In cursul unor asemenea dejunuri s-au discutat amanuntele instalarii primelor camere de gazare si tot atunci s-au comentat rezultatele experientelor destinate exterminarii evreilor. Au fost cantarite cu grija rapiditatea, rentabilitate si avantajele diferitelor metode”, observa Jacques Delarue. Eichmann devenise seful absolut al sectiei a IV-a B a gestapoului. El tinea permanent legatura cu Kaltenbrunner si primea adesea ordine directe chiar de la Himmler, desi, din punct de vedere administrativ, continua sa se afle sub ordinele lui Müller. Sarcina de a duce la bun sfarsit „solutionarea finala” a problemei evreiesti – adica exterminarea totala a evreilor din Europa – i-a fost incredintata lui Eichmann. Aceasta era hotararea la care ajunsese pana la urma politica antisemitismului absolut, care incepuse in Germania o data cu pogromurile organizate de Heidrich la 9 noiembrie 1938. Potrivit calculelor facute la Nürnberg, aplicarea acestei „solutionari” a costat viata a circa 6.000.000 de evrei din Germania si din tarile ocupate. In urma deciziei semnate de Bormann la 1 iulie 1943, Eichmann a devenit stapanul absolut al evreilor; acesta decizie le interzicea evreilor sa se adreseze tribunalelor si ii supunea jurisdictiei exclusive a Gestapoului. O decizie anterioara, semnata tot de Bormann la 9 octombrie 1942, hotarase ca „inlaturarea permanenta a evreilor de pe teritoriul Germaniei Mari nu mai putea fi efectuata prin emigrare, ci numai prin folosirea unei «forte implacabile» in lagarele speciale din Rasarit”. In est s-a aplicat la inceput sistemul pogromurilor organizate. Ulterior s-a trecut la metode de exterminare stiintifice si industriale. Sistemul faimoaselor convoaie care-i strangeau din intreaga Europa pe evreii destinati mortii si ii transportau in lagare a fost organizat de Eichmann. Data plecarilor si marimea acestor convoaie erau fixate in functie de capacitatea de absortie a lagarelor si de posibilitatile de transport ale cailor ferate germane. Comandantii lagarelor mortii nu ucideau prin gazare decat la ordinul lui Eichmann. Fiecare ofiter SS care conducea cate un convoi primea dispozitiile necesare si avea calitatea sa indice daca trenul avea sa fie indreptat sau nu spre un lagar de exterminare, precum si tratamentul care avea sa se aplice deportatilor. Literele „A” si „M” imprimate pe instructiunile privind escortarea trenurilor indicau lagarele Auschwitz sau Maidanek, ceea ce insemna ca oamenii aflati in tren aveau sa fie gazati. Dupa caderea Germaniei naziste, a inceput vanatoarea criminalilor de razboi. Adolf Eichmann, raspunzator direct de moartea a milioane de evrei, a rezistat mai mult timp. In 1945 a reusit sa fuga dintr-un lagar aflat in zona de ocupatie americana, unde era prizonier, si sa se refugieze in Argentina. Mai multi ani a vagabondat apoi prin Brazilia, Paraguay si Bolivia, dupa care, in 1955, s-a stabilit la Buenos Aires. Urmat de sotia sa si de cei doi fii ai sai, Eichmann s-a angajat la Uzina de automobile Mercedes-Benz din suburbia orasului. Reusise sa-si aranjeze o falsa stare civila sub numele de Ricardo Klement. Infatisarea unui mic slujbas asezat nu a reusit insa sa-l salveze: la 13 mai 1960, un grup de agenti secreti israelieni l-au rapit in plina strada, in timp ce se inapoia de la lucru. Transportat clandestin in Israel, Eichmann a fost dus la Ierusalim. Acolo a inceput procesul public in urma caruia Eichmann a fost condamnat la moarte. In ultimul timp au aparut informatii potrivit carora Washingtonul stia inca din 1958 pseudonimul sub care acesta se ascundea in Argentina, dar nu a informat Israelul. Nici Germania Federala nu era straina de aceasta informatie. Tacerea a fost pastrata insa de teama ca dezvaluirile lui Eichmann sa nu duca la un alt fost nazist, Hans Globke, membru al guvernului cancelarului Konrad Adenauer. Eichmann a fost acuzat pentru crime de razboi si crime impotriva umanitatii. Acuzarea publica a fost condusa de primul-procuror al Israelului, Ghideon Hausner. In timpul procesului a iesit la iveala ca Eichmann, spre sfarsitul razboiului, chiar a contramandat ordinele lui Hitler, deturnand vagoanele care trebuiau sa transporte trupe si munitii pentru a le folosi in cadrul „trenurilor mortii”. „Am pierdut razboiul, dar voi castiga razboiul meu”, a afirmat Eichmann in prezenta unor prieteni. In aceeasi perioada s-a dus la Auschwitz pentru a creste numarul celor executati la 12.000 pe zi. Eichmann a admis liber aproape toate acuzatiile privind participarea sa la trimiterea la moarte a milioane de evrei. S-a aparat motivand lipsa de putere in fata ordinelor superiorilor sai, spunand ca era doar o rotita dintr-o masina uriasa. Apararea a mai sustinut ca procesul in sine era nedrept pentru ca pretinsele crime nu fusesera comise in Israel, care nici nu exista cand s-a comis Holocaustul asupra evreilor. Era judecat un om pentru crime comise impotriva cetatenilor altor state. Germania nu s-a aratat dornica sa preia cazul, lasandu-l pe Eichmann sa fie judecat in Israel. Procesul lui Eichmann a fost primul proces televizat din istorie si a aratat lumii, prin marturiile supravietuitorilor, adevarata oroare a Holocaustului. La 1 iunie 1962, Eichmann a fost spanzurat de tavanul celulei sale, in inchisoarea din Ramleh, fara nici o formalitate. Trupul sau a fost ars, iar cenusa imprastiata in aceeasi noapte in apele marii. Astfel disparea din istorie unul dintre ultimii sefi ai Gestapoului ramasi in viata, „beneficiind” de un sfarsit pe masura vietii lui. Eichmann ramane singura persoana condamnata la moarte in Israel si executata. Pentru multi observatori, inclusiv pentru Hannah Arendt, Eichmann a devenit simbolul criminalului nazist nemilos care pretinde ca a trebuit sa execute fara a se putea impotrivi ordinele superiorilor sai. Lipsa de reactii la „solutia finala” Cu rare exceptii, in legatura cu „solutia finala”, guvernele tarilor europene au avut o atitudine care a mers de la indiferenta la complicitate. „Cu exceptia Danemarcei si Olandei, toate guvernele Europei ocupate si-au dat concursul la masurile de discriminare apoi de deportare care i-au lovit pe evrei. In majoritatea cazurilor, politiile nationale n-au depus mai putin zel pentru a-i urmari decat Gestapo-ul. In acest trist tablou de groaza, Polonia si Ucraina merita o mentiune speciala: exterminarea evreilor, care se practica acolo pe fata, s-a facut cu simpatia, cateodata activa, a unei importante parti a populatiei (...) Aceeasi observatie e valabila pentru guvernele aliate. Nu numai ca (...) nu le-a pasat sa ofere inainte de razboi un azil pentru evreii persecutati, dar in tot timpul ostilitatilor, ei au refuzat sa acorde o atentie speciala situatiei evreilor (...) Aceste guverne au refuzat mai ales sa bombardeze caile ferate care duceau spre lagare, ceea ce ar fi putut cel putin sa franeze genocidul; aviatia aliata nu putea fi distrasa de la sarcinile sale strategice”, afirma Josy Eisenberg. „Fara nici o indoiala ca ocupantul nu a avut mijloace de presiune carora sa nu li te poti opune si ca tacerea Papei si a ierarhiei bisericesti n-a fost decat o ingrozitoare obligatie; trebuia sa se evite nenorociri si mai mari. E adevarat ca o criza de o asemenea anvergura ii priveste, si nu in mica masura, pe toti cei care au fost martori si nu au strigat, oricare ar fi fost ratiunea tacerii lor”, sustine François Mauriac. Mauthausen, „copilul” lui Eichmann Eichmann a infiintat patru lagare, intre care Mauthausen. Modul in care a fost conceput si construit acest lagar dovedeste ca politica de exterminare era considerata de nazisti ca o actiune de lunga durata, care avea sa se prelungeasca in timp, multa vreme dupa ce Europa intreaga avea sa fie supusa si domesticita. Avand aspectul unei uriase fortarete de piatra, asezat pe culmea unui munte si inconjurat de baraci, Mauthausen, in afara de faptul ca era o institutie permanenta, avea si posibilitatea sa gazduiasca o puternica garnizoana de soldati si ofiteri, fiind prevazut cu toate instalatiile necesare. Fortareata propriu-zisa era o adevarata uzina a mortii. Acolo erau trimisi toti detinutii epuizati de munca silnica din lagarele anexe, ca Gusen si Ebensee. Atunci cand bataile si infometarea sistematica faceau sa le scada capacitatea de munca sub un anumit nivel, ei erau trimisi in lagarul central, unde erau lichidati in cateva ore. In principal, nimeni nu iesea viu din lagarul principal. Ioan BOTIS