Justinian,îngerul Maramureşului

Noi, românii suferim de multe boli. Dar cea mai gravă e faptul că ne îngropăm în uitare şi nerecunoştinţă istoria, cultura şi, mai ales oamenii.

Maramureşul e în toate topurile privind patrimoniul UNESCO, cultural, natural. Un top al oamenilor de seamă nu există după lege. După legea oamenilor. Dar există după legea lui Dumnezeu. Şi, în fruntea lui, smerit, blând şi iubitor ar fi, cu siguranţă Î.P.S. Justinian.

Îngerul în trup de bunic al Maramureşului.

Lumina i-o vezi din ochi. Oglindă a sufletului. Iar înţelepciunea din cuvânt. Un cuvânt blând, dar hotărât, în care poţi să ai certitudinea că nu-ţi vorbeşte un om, fie el şi sfânt. Ci Dumnezeu. Dar dragostea, cea mai mare dintre virtuţi, i se citeşte în toate. Din felul în care te ţine de mână, ca să nu-ţi „rupi” sufletul printre mizeriile acestei lumi, din felul în care te priveşte dându-ţi încredere că, dacă la Dumnezeu toate sunt cu putinţă, şi pentru tine, un biet păcătos, minunile sunt posibile şi, mai ales, din felul în care ne cuprinde pe toţi în rugăciunea lui profundă şi neîntreruptă.

E greu să scrii despre un om care are smerenia sfinţilor, iubirea mucenicilor şi râvna primilor creştini. Un om care trăieşte în fiecare moment cu un singur gând şi o singură frică: aceea de a nu-i supăra pe Dumnezeu şi pe oameni.

Î.P.S. Justinian este cu siguranţă un sfânt. Iar despre sfinţi se scrie în Pateric şi-n cartea veşniciei, nu într-o pagină de ziar. Dar săptămâna trecută, Arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului a împlinit 92 de ani. Şi apoi, Dumnezeu primeşte orice fel de rugăciune. Chiar şi cea scrisă într-un articol de ziar...

Î.P.S. Justinian este un om absolut. De aceea, e greu să-l cuprinzi. Ar trebui să vorbim despre el ca maramureşean, ca fiu smerit de ţăran, ca şi călugăr, duhovnic, ierarh, cărturar, ctitor, scriitor, învăţător. Dar pentru noi, înainte de toate, e un părinte. Un bunic bun, care îşi priveşte cu drag „nepoţii”, fiii Maramureşului şi îi petrece cu gândul şi rugăciunile peste tot în lume. Demult, mi-a spus o poveste. Povestea unui copac pe care l-a zărit de pe Dealul Rohiei şi care de acolo, de sus, părea drept şi perfect. Privindu-l însă de aproape, a văzut că era strâmb şi găunos. Cred că Î.P.S. Justinian ne priveşte şi pe noi asemeni copacului. Ne vede întotdeauna „latura bună”, dreaptă, făcându-te să te ruşinezi atunci când, peste toate neputinţele tale, spune cu hotărâre: „toţi sunteţi îngeri. Şi tu”. De la „înălţimea” sa spirituală se văd toate „strâmbăciunile” din sufletul şi scoarţa noastră. Dar el le iartă. Pentru ca şi Dumnezeu, şi noi, să putem ierta.

Oamenii ca şi el sunt puţini. Extrem de puţini. Poate de aceea, ca să ne arate că lumea asta nu e deloc aşa cum vrem noi să credem în răutatea şi micimea noastră. Ci e aşa cum o vede Î.P.S. Justinian de pe Dealul Rohiei.

Pentru el, minunile fac parte din cotidian. Le-a trăit şi le-a împărtăşit şi altora. Puterea rugăciunii sale şi iubirea pe care i-a arătat-o Bunul Dumnezeu l-au însoţit întotdeauna, de când copil fiind, a plecat fără să se uite în urmă, urmându-şi „crucea”. S-a născut în ziua de Duminica Mare, când băteau clopotele, chemând credincioşii la slujbă. Pe când avea 16 ani, îi moare tatăl. Patru ani mai târziu, pleacă la mănăstire: „M-am trezit aşa dimineaţa, uşor, să nu o trezesc pe mama şi cu hainele de lucru, fără merinde, fără bagaj, m-am ridicat să plec. Iar mama a strigat plângând: unde te duci dragul mamei? Ăsta a fost ultimul ei cuvânt: unde te duci, dragul mamei? Şi i-am răspuns: numa’ până afară. Nu i-am spus că plec definitiv. Am ieşit din casă, când am ieşit din sat, m-am oprit, începea să se facă ziuă”.

De atunci e călugăr. Şi, de peste patru decenii, ierarh. Curajul cu care apăra dreapta credinţă i-a uimit pe comunişti. Şi puterile sale nevăzute, date de Dumnezeu l-au făcut să fie salvat de arestare, în mod miraculos. A ştiut să ţină aprinsă flacăra credinţei în vremuri grele, de furtună şi a ştiut să ardă odată cu ea. A zidit biserici şi mănăstiri, dar mai ales a zidit suflete.

După el, oamenii nu sunt nici buni, nici răi, sunt aşa cum i-a lăsat Dumnezeu. Recunoaşte că unii sunt sfinţi, alţi neputincioşi, dar asemeni lui Dumnezeu, îi iubeşte pe toţi.

Cu siguranţă, Maramureşul e un pământ binecuvântat şi datorită rugăciunilor sale. Şi, cu siguranţă, prin el, Dumnezeu iubeşte Maramureşul şi maramureşenii într-un mod special. Ar putea fi spuse multe poveşti despre viaţa şi biografia sa. Dar asta au scris-o deja multe cărţi. Ş-apoi, poveştile ÎnaltPreafinţiei Sale nu sunt niciodată despre cum e lumea asta. Ci despre cum ar putea fi.

Toţi cei care l-au întâlnit spun că simt în faţa lui un fior. Sau lacrimi fierbinţi care cad ca din senin. Pentru că prin el Dumnezeu ne arată deopotrivă mărimea şi micimea noastră. De ziua sa, le-a spus celor prezenţi că „Avem atâtea motive să ne bucurăm în viaţa aceasta”.

Avem. Iar unul dintre acestea e faptul că Dumnezeu ni l-a trimis pe Î.P.S. Justinian. Ca un înger, cu trup de bunic, care în fiecare noapte deschide larg ferestrele apartamentului său episcopal, cuprinzându-ne cu rugăciunea şi dragostea sa pe toţi. 

„M-am trezit aşa, dimineaţa, uşor, să nu o trezesc pe mama şi cu hainele de lucru, fără merinde, fără bagaj, m-am ridicat să plec. Iar mama a strigat plângând: unde te duci, dragul mamei?

Ăsta a fost ultimul ei cuvânt: unde te duci, dragul mamei? Şi i-am răspuns: numa’ până afară. Nu i-am spus că plec definitiv.

Am ieşit din casă, când am ieşit din sat, m-am oprit, începea să se facă ziuă”.

Î.P.S. Justinian