Jurnal italian. Sicilia

Aseara, la Catedrala din Monreale s-a cintat Mozart... „Kyrie", „Exultate, jubilate” si „Laudate Dominum”... Dincolo de cuvinte, dincolo de sentimente... doar senzatii si exaltare. Jubilare si infiorare – sau despre cadenta ritmata a trairii in momente de glorie absoluta... Muzica incremenita a pietrei si cea vie a orchestrei stau sub semnul unui Deus pantocrator, care este mult mai impozant decat in alte biserici sau catedrale – aici ocupa toata ogiva care troneaza altarul, creand senzatia de grandoare si omniprezenta, o caracteristica a locasurilor de cult siciliene de altfel. Cu puternice influente ale artei ortodoxe, aici, in capatul (geografic) al crestinismului – sau poate tocmai ca un bastion al acestei religii, catedrala din Monreale nu este altceva decat o alta marturie care da socoteala despre grandoarea spiritului omenesc, in ipostaza transpusa a lui homo faber. Odata patruns prin portalul imens de lemn masiv (care are cel putin 10 metri inaltime), te izbeste senzatia de caldura si plinatate; dantelarie din piatra, pereti pictati in culori vii, imagini sugestive si pline de lumina. Deasupra pronaosului, clasica scena a unui inceput – Adam si Eva; locuirea paradisiaca si ispita; tentatia si neputinta rezistarii (o slabiciune umana?). Doar ca, anormal de european, Eva ii da lui Adam nu marul, ci o portocala. Sicilia este, de fapt, patria portocalilor... Agrigento este unul din locurile unde istoria se traieste, se vede. Este locul unde impletirea a trei civilizatii a facut ca tot ce este mai bun sa dainuie, rostind, predicand si invatand lumii care va sa vina. Este unul din spatiile unde am invatat ca a reconstrui este a distruge trecutul – de aceea, tot ce se vede acolo, cu faimoasa Vale a Templelor este expresia autenticitatii unui trecut, valoare de netagaduit a unui prezent, lectie de neuitat pentru viitor. Pentru ca, daca istoria nu are in sine valoare de lectie pentru viitor, ea nu isi mai are rostul... La Agrigento am invatat ca viata de zi cu zi trebuie sa fie cultura sau, cum ar spune Oliv Mircea, „clipei trebuie sa ii dai maretie si gratie”. Existenta noastra nu este altceva, sau nu trebuie sa fie, decat una din moralele coloanelor dorice din Valea Templelor (care in realitate nu e o vale, ci un deal al maretiilor si al artefactelor), decat sculptura viselor noastre. Aici, in punctul sudic al Europei, unde Africa este mult mai aproape si geografic si mental decat orice dominanta culturala europeana, unde portocalii tin umbra pamantului dintre lumi, unde in loc de marul Evei, al lui Paris, Paracelsus sau Wilhelm Tehl avem portocala, se poate invata lectia tolerantei si a respectului fata de celalalt. Cand vom incerca sa realizam acest lucru, ne vom da seama ca Sicilia nu este o insula, ci un continent al civilizatiilor, un continent intre noi toti, punte de legatura si temelie a intelegerii celuilalt, in totala lui diferentiere fata de noi. Nu stiu daca unitatea in diversitate este un concept european, dar stiu insa ca, aici si acum, ea poate fi traita. Marea, la fel ca de obicei, scalda pietrele si da sclipiri de argint noptii. In zare se vede muntele, profilat la orizont ca o coroana regala, cu nestematele luminilor din strazile care ii stau la baza. E o coroana pusa pe mantia marii, dand o aura de noblete orasului. Mai ales acum, cand deja palmierii si pinii mediteraneeni au inceput – si cat de ciudat, totusi! – sa se umple de lumini pentru Craciun. E semnul ca sarbatoarea are si aici dreptul la viata. Temperatura de la mine din camera a scazut la 22 de grade – un alt semn ca iarna (oare ce o fi insemnand cuvantul acesta pentru Sicilia nu imi dau seama) se apropie sau este chiar langa noi. Mihai PATRASCU