Jurnal italian. Matera

Am lasat Palermo departe si nu fara strangere de inima… Rand pe rand, seara, inainte de plecare, ne tot imputinam si clipele despartirii de fiecare din noi aveau menirea de a ne aduce la realitatea fiecaruia, rupand pagini din istoria unei lumi ideale si a unei aventuri traite impreuna. Apoi dimineata, la hotel, in aeroport, tot mai putini ramaneam... Fiecare incepea sa isi vada de drumul sau, cel menit si predestinat cu citeva zile in urma… Am intrat in Matera cu presentimentul unei pierderi si al unei suferinte, cu senzatia ruperii de Paradis si de o lume irecuperabila. Se spune ca pietrele sunt lacrimile stelelor si, cu cat o stea a plans mai cu sete, cu atat piatra a devenit mai puternica... Poate ca gesturile omului, in tendinta lui de a construi din piatra, nu sunt altceva decit modalitati de a se apropia de pamantul ceresc al patriei originare, de starea dinainte de plins a lumii. Urarea facuta tinerilor casatoriti, „casa de piatra”, poate ca nu este altceva decat invocarea dorintei de a mai face parte din paradisul initial al unei lumi fara de pacat... De fapt, chiar si simplul gest al impodobirii omului cu pietre pretioase nu e altceva decit aproprierea armoniei universului, a ocrotirii lumii... Mi s-a spus odata, demult, ca exista doua categorii de oameni: cei care Il au pe Dumnezeu si cei care nu Il au... Am stat mult si am analizat aceasta imparteala a orinduirii lumii si am ajuns nu numai sa cred, dar si sa simt, sa traiesc pe propria mea fiinta acest lucru. Dintr-o alta perspectiva, exista oameni care actioneaza si oameni care reactioneaza... Unii cladesc iar altii critica... Matera este pusa sub semnul cladirii, al pietrei care dureaza si care, odata ce isi dezvaluie secretul in fata celor care o modeleaza, devine adapost si casa. Mai mult, devine lux si cautare. Piatra este, pentru Matera, o alta latura a credintei, este fanicul acestei lumi, transpus in duritatea, raceala, dar, totodata, finetea si caldura pietrei. Pentru cei care o locuiesc, piatra este ocrotitoare si generoasa... la fel ca si credinta; pentru cei care nu o inteleg, este rece si seaca... Gasesc Matera scaldata intr-o lumina tipica de decembrie. Mai mult, din cer parca ploua cu lumina pentru ca, de indata ce se lasa intunericul, incep viata si agitatia specifica din pragul sarbatorilor. Cu fiecare cuvant am impresia ca rup din mine cate ceva. Scrisul nu este altceva decit fiinta pura, rostire absoluta – iata unul din motivele pentru care scriitorii ar trebui sa isi cantareasca mult mai bine gandurile si randurile. Aici, la Matera, nici lumina si nici piatra nu sunt bine cantarite... Peste tot se revarsa cu lumina, iar Marele Anonim se pare ca a facut risipa din plin de piatra, raspandind lacrimi de stele pentru a face mai lina viata celor ce isi fac din ele salas, bucurie si lumina. Stau si ma uit la orasul acesta, vechi, anormal de vechi si anormal de pietruit. Am in fata mea nu altceva decat o fresca imensa, parca smulsa din Evul Mediu si pictata undeva, prin crenelurile unei cladiri care imi deschid o panorama asupra Sassi-lor. Un oras medieval, pastrat in totalitate asa cum a fost, unde domneste albul pietrei si al luminii (al iernii care se apropie cu pasi mari oare?), etajat frumos si randuit parca dupa datina unei lumi de neinteles... Stau si ma uit la ceea ce omul a putut sa realizeze si nu pot decat sa ma minunez de valentele si sensurile pe care el reuseste sa le dea lucrurilor din jur... Fresca reala este parte a lumii secolului XXI si mi se pare foarte ciudat ca in lumea aceasta, care parca este desprinsa direct din istorie, din indelungata istorie, sa isi faca loc si elementele lumii moderne – masini sau telefoane mobile, antene sau computere... Peste tot in lume piatra este asimilata cu credinta: in creierii muntilor se fac cele mai minunate manastiri sau din piatra se fac cele mai alese catedrale... Piatra este, de fapt, expresia in lumea reala a credintei... Poate ca nu degeaba stalpul Vaticanului, San Pietro, a inceput cu o piatra... Aici, la Matera, piatra este si viata si lumina; este si traire si revarsare. 20 decembrie Cu cateva zile in urma Matera a fost un teatru... Aici s-a turnat, cu surle si tobe, celebrul film unde Mel Gibson este actor si regizor, avand ca subiect Patimile si ultimele zile din viata pamanteana a lui Isus. Este mult mediatizatul eveniment al anului, in care rolul Mariei il joaca nimeni alcineva decat Maia Morgernstern... Ultima data am vazut-o la Teatrul National, interpretand in forta, singura, 4 sau 5 personaje. Maia are delicatetea luminii si indarjirea pietrei, un farmec misterios si o credinta ascetica – sunt, probabil, motivele pentru care atat Matera, cat si rolul Mariei ii vin de minune... Mihai PATRASCU