Jurnal italian. Bolzano

Pentru calatorul care vine pentru prima data la Bolzano (din fericire nu e cazul meu, care asteptam regasirea nordului cu nerabdarea intoarcerii acasa), din orice parte a lumii ar fi el, Bolzano (sau Bozen, cum este denumit aici, din cauza bilingvismului zonal) este un sinonim al polului nord italian. In mod aprioric sau nu, prefabricata conceptie (alimentata de toti italienii din centru sau sud), asimilarea acestui nume (care nu este cel mai nordic oras italian, insa cel mai nordic oras mare) cu un tremur de frig este obligatorie. Cred ca toti cei care aud vorbindu-se de Bolzano in mod involuntar scapa o grimasa si schiteaza senzatia frigului, in necunostinta de cauza. Nu este insa si cazul oamenilor de la munte, obisnuiti cu frigul, sau cunoscatorilor zonei, care stiu ca realitatea nu sta tocmai asa. Am regasit Bolzano intr-o zi de ianuarie la fel de insorita ca si o zi frumoasa de august. Nu am putut sa nu ma delectez pe drum (a fost unul dintre cele mai frumoase zboruri pe care le-am avut pana acum), de la Bari la Verona, in linistea desavarsita a celor 8000 de metri pe care ii aveam si vazand o buna parte din Italia scaldata in lumina unui soare greu de imaginat pentru tributul mijlocului de ianuarie. Parca facand parte din obligatiile zborului, din cand in cand pilotul vira puternic stanga si apoi se redresa incet, cu miscari anormal de domoale pentru un avion mic ca si cel in care eram, lasandu-ne (sau tocmai stimulandu-ne) sa admiram coasta adriatica. alternanta coastelor inzapezite, parca aliniate de o mana de maestru, de o simetrie pe alocuri care justifica marile capodopere arhitecturale italiene, cu portiuni de plaja amenajate perfect, indemnand la scalda si relaxare, sub semnul unui soare puternic si linistit, pun in lumina frumusetea unei tari complexe, in care, de la exotic la polar, totul isi are expresia practica. De la Verona, unde orizontul meu de asteptare se pregatise sa suporte un frig puternic, si pana la Bolzano, unde ma asteptam sa fie nametii in lumea lor, soarele ne-a urmarit tot timpul, dezvaluind peisajul montan impanzit cu mici plantatii de vita de vie si mere, produse abundente pentru zona si deosebit de gustoase. La Bolzano – nici pic de zapada. Nici macar frig, din contra, o caldura de invidiat. Soare puternic si lumina polara, aer tare de munte si liniste desavarsita, atmosfera civilizata si profund nemteasca. Imi gasesc gazdele – colegii de la Camera de Comert din Bolzano – la fel de bine dispusi si de joviali ca de obicei. Si, mai mult, cu acelasi cult al timpului si al muncii. Inca din prima zi a sederii mele aici, Petra ne spune ca vrea sa faca o sedinta. La ora 2 – ne spune, in biroul meu... ajungem cu 2 minute mai tarziu, se uita la ceas si ne spune – „era vorba de ora doua...”. „aici, la noi, mi se spune ulterior, timpul celorlalti conteaza. Nu avem dreptul sa ii facem pe ceilalti sa ne astepte...” Stand putin si judecand lucrurile, imi dau seama ca, de fapt, timpul este un atribut al muntelui, masurarea lui este in functie – probabil – de cantitatea de lumina pe care ziua o degaja, de eficienta umplerii unei zile sau de efortul facut pentru a face ca putinele momente de vreme buna sa fie fructificate din plin. De aceea sudicii nu ar fi putut niciodata inventa instrumente performante de masurat timpul (in afara de monumentele sau cadranele solare, bazate exclusiv pe rasfrangerea umbrei si jocul ei pe nisipul sau pamantul arid), si cele mai fiabile si de calitate ceasuri sunt cele elvetiene. Am vazut cu uimire, la Palermo (tot la Khaled, colegul din Egipt), ca pana si instrumentele care le arata lor unde este Mecca, indicandu-le cu exactitate, din orice parte a lumii ar fi, unghiul in care sa se indrepte pentru a-si aduce tributul iubirii catre allah, poarta marca Citizen... Mihai PATRASCU