Jurnal italian. Alpii Dolomitici

Stralucirea milaneza este data de arta cu care este dotata capitala modei. Am fost, datorita lui Nesha, la Cenacolo Vinciano si am vazut Cina cea de Taina... Am ramas mut, la fel ca si Jovana, privind in gol maretia artei, timp de cateva minute. Tabloul acela celebru, prezent in majoritatea caselor de la noi, in marea parte a bisericilor, in culori vii si stilizate, era acum in fata noastra, in maretia lui fizica si in dimensiunea simplitatii de nedescris. Pentru ca, daca te orbeste ceva la el, atunci nu este altceva decat simplitatea de care da dovada. Culori pale si deja sterse de paloarea timpului, in ciuda restaurarilor repetate, gesturi simple si o prezenta fireasca intr-o biserica de la capatul unei strazi care nu se remarca prin nimic – cam asta ar caracteriza la o prima vedere faimosul tablou. Pentru ca, in adancimea lui (si marturisesc ca nu am mai vazut niciodata atata spatialitate intr-un tablou, privit din departare) sa fie expresie pura si catehism curat. Este frapanta expresia mainilor din tablou – pe de o parte sunt mainile Mantuitorului, care stie ca va fi tradat si nu face nici un gest pentru a opri actul tradarii; din contra, parca invita cu cuvintele „Luati, mancati, acesta este trupul meu, care pentru voi se frange spre iertarea pacatelor”, iar pe de alta parte sunt mainile fiecarui apostol in parte, care nu reusesc sa exprime altceva decat interogare, uneltire sau amenintare. La fel ca si picioarele lor, adunate, constranse si incovrigate. Simetric, asezati de-a dreapta si de-a stanga Mantuitorului, ei se impart in doua grupuri de cate trei, uneltind, neascultand vorbele Lui nici macar in ceasul al doisprezecelea. In spatele Lui, prin geamurile generoase, se vad muntii (Golgota oare?) si, la orizontul lor, cerul. Mantuitorul sta la masa, daruindu-se oamenilor, asteptand sa Isi ia crucea si sa urce muntele spre crucificarea care ii va asigura intrarea in imparatia cerurilor... Toata senzatia de spatialitate din tablou se centreaza pe imaginea Lui si deschide perspectiva de fundal a linistii absolute. Este aceeasi liniste care te cuprinde cand iesi din biserica, cu aceasta imagine in minte si, cu siguranta, cu promisiunea „Doamne, nu te voi trada niciodata!” Alpii Dolomitici sunt de un alb stralucitor... imprejmuind vaile unde s-au stabilit asezarile, de la mici catune pana la orase de munte, ei parca stau de straja si vegheaza asupra linistii din zona. Inflexiuni ciudate, jocuri placute de lumini si umbre, de la alb zapeziu si pana la verde inchis sau negru granitic, parca paleta culorilor de aici nu reflecta altceva decat tacere si curgere domoala. Pana si norii aici sunt de culoarea cerului, inexistenti sau alburii-deschisi, facand sa transpuna lumina unui soare protejat. De altfel, de cand am venit aici, cred ca doar in doua zile am avut nori, in rest cerul a fost de un albastru de invidiat. Aflu ca aici, in lumea asta montana, unde fiecare lucru isi are locul lui bine randuit, unde casele parca sunt desene migaloase in peisajul alpin, unde totul parca este decupaj dintr-o poveste fara sfarsit, este foarte mare rata depresiei si a sinuciderilor... Din neputinta de a trai sub semnul vietii dure de munte, cei mai slabi sufleteste prefera sa infrunte destinul si sa isi puna capat zilelor. Trist, ingrijorator de trist. Mai ales in sanul unui peisaj de acest gen, unde parca totul este tributar unei incetiniri a simturilor si unei dozari echilibrate a energiei interioare. De altfel, de cand sunt in Italia, cuvantul pe care il aud de zeci de ori pe zi este paura (frica). Probabil este unul din sentimentele generale ale unei lumi, care pe de o parte se confrunta cu o realitate post-industriala, foarte bine dezvoltata si cu toate sansele de a avea o viata lipsita de griji (dar care tocmai din acest motiv sufera de o prea mare dorinta de altceva si este mereu in goana), iar pe de alta parte, cu o lume saraca, chiar sub limita strictului necesar, unde parca nici civilizatia nu poate patrunde din cauza invaziei de falsuri si a unei neputinte alimentate din greu, insa aproape imposibil de scos din starea de amnezie continua. Pe de o parte este lumea nordului, cu greutatile specifice unei naturi ostile si reci, dar cu oameni care au inteles ca doar ravna si indarjirea pot sa depaseasca grijile zilnice, iar pe de alta parte este lumea sudului, unde sentimentul dominant este laisser-faire. Poate tocmai pentru a contracara aceste sentimente, convertibile toate in teama cetateanului de rand, stimulentele sau alternativele abunda... zilnic, din cele opt canale de televiziune pe care le am, cred ca mult mai mult decat jumatate din emisiuni sunt pline de jocuri, concursuri, varietati, divertisment si buna dispozitie... Frica este ultimul sentiment pe care, ca turist, poti sa il ai intr-o tara asa de binecuvantata cum este Italia... nu imi trebuie alternative pentru a ma simti mai bine, pentru ca, oriunde as fi aici, gust din savoarea locurilor si din istoria prafuita a fiecarei asezari. Se spune ca aici fiecare loc are cate ceva de aratat si traieste prin prisma unui trecut... La sfarsit de saptamana, tocmai pentru a mai lasa si pentru alta data savoarea si bucuria unei descoperiri in zona (desi nici pana acum nu l-am vazut pe Oetzi, care este primul obiectiv turistic din Bolzano, insa nu imi place statutul de turist de masa), il reiau pe Plesu. Jurnalul de la Tescani si Minima moralia imi reamintesc clipe minunate, retraind (oare pentru a cata oara?) savoarea unei lecturi de exceptie. Cred ca opera lui Plesu nu este altceva decat expresia unui dans de cuvinte, cu un ritm nordic, lin, de o simplitate si o transparenta ca si cerul Alpilor, insa de o profunditate de nedescris. In cazul lui, dincolo de implinirea prin scris, constat mantuirea prin citire si inaltarea prin traire... Cred ca lui Plesu ii datorez cel mai mult, nu numai din literatura romana, ci si din actul trairii. In mod involuntar, il asociez cu muntele. Cu un anumit munte. Cu nobletea Fagarasilor sau cu generozitatea Paltinisului... Si, mai nou, cu Alpii dolomitici... Afara primavara invinge parca in mod inevitabil. De doua zile la geamul meu canta pasarelele si prevestesc, irevocabil, luna martie. Diminetile sunt pline de savoarea proaspata a respiratiei muntelui, iar serile de lumina refractata la infinit de crestele din preajma. Si de odihna binemeritata a naturii. Un joc de nuante care circumscriu, zi dupa zi, curgerea timpului. Alpii sunt de o culoare rosie-sangerie... Mihai PATRASCU