Jurnal american

Episodul 1: Cum am ajuns in capitala mondiala a... covoarelor In perioada 12-21 martie, Teofil Ivanciuc, ziaristul GAZETEI de Maramures, a fost invitat de organizatia ”Appalachian Studies” la o conferinta internationala. Cum vede un ziarist maramuresean SUA? La aceasta intrebare veti putea descoperi raspunsul in fiecare saptamana in care va aparea cate un episod din serialul „Jurnal american”. Poate mi-era dor de o ”iesire” din tara, mai ales ca dupa ce am petrecut cativa ani prin Occident (timp in care am vizitat vreo 16 tari), din 2003 nu mai fusesem plecat nicaieri. Uneori, dupa o sedere prea lunga in Romania, atmosfera devine apasatoare. Am ajuns la Atlanta dupa un drum de peste 30 de ore, folosind transportul auto (pe relatia Sighet-Budapesta) si aerian (Budapesta-Amsterdam-Atlanta). Dupa ce am parcurs 10.000 de kilometri, am coborat buimac de somn pe cel mai mare aeroport din lume, Hartfield-Jackson, fiind luat in primire de ”sistem”: camere de luat vederi peste tot, mii de paznici si supraveghetori de trafic, controale cu detectoare sau caini specializati, control in pantofi etc. ”De ce ai venit?” (ma intreba un negru solid). ”Am o conferinta”, i-am raspuns calm. ”OK”, zise tipul, si mi-a urat un ”welcome” plictisit. A urmat apoi vama (fara probleme, palinca de acasa n-a fost detectata de sculele lor), recuperarea bagajului si iesirea. Afara, sa cad si alta nu. Am plecat de acasa iarna, si am ajuns in America primavara. Georgia e un stat invecinat cu Florida, iar temperatura aerului la inceput de martie depasea 20 de grade Celsius. Dupa revederea cu prietenul meu Don (profesor universitar la Dalton), am urcat in masina si am pornit spre casa sa (la vreo 150 de kilometri distanta). Am retinut din mers autostrazile ingrozitor de late (cate opt benzi pe sens), vitezele medii de rulare (110 pe ora prin centrul Atlantei), zgarie norii cenusii-stralucitori, lumina si culoarea, zgomotul si... lipsa de gust a Americii. Sa fie clar, tara aceea nu ma atrage prea mult: sunt un european, am mancat ani de zile o paine in Anglia si Germania, asa ca, pentru mine America e greu de neacceptat. Cuvantul de ordine: viteza Totul se desfasoara in viteza: munca, timpul liber, perioada de gandire. Se munceste si in weekend (in foarte multe locuri) si de sarbatori, chiar si noaptea. Concediul platit are o durata medie de doua saptamani pe an. Satisfactiile trec prin stomac sau pe la casa de incasari: cei cu scoala putina mananca mult si necontrolat, rezultand cel mai mare numar de grasi de pe planeta. Unii rontaie toata ziua snacks-uri si sticks-uri, intercalate cu sucuri, dulciuri, fructe, produse de fast-food... O metoda ultrafrecventa de relaxare este ”shopping”-ul. Se merge la cumparaturi asa, pur si simplu, de chef. Caruturi intregi de marfa, destinata debaralelor sau tomberoanelor. Am gasit casele americanilor „pline ochi” de tot felul de obiecte inutile, cumparate pentru o toana de moment sau ”pentru ca a fost promotie”. Am vazut stive de carti (necitite vreodata) prin debarale: ”le-am luat cand am fost la shopping in Nashville”, mi-a spus un american. America este net zonata pe diverse soiuri de specific local. Precum in Romania, unde Pitesti inseamna ”Dacia”, Maramuresul - turism si lemn, sau Murtfatlar - vita de vie. Orasul in care am locuit majoritatea timpului (Dalton) inseamna carpete, caci este capitala mondiala a covoarelor si mochetelor. Peste 200.000 de oameni lucreaza in zecile de fabrici ridicate prin muntii din jurul asezarii. Majoritatea sunt mexicani (multi fara acte), care muncesc 12 ore cu 24, in conditii grele, pentru salarii de 8-15 dolari pe ora. La abatorul din Dalton norma de lucru este de 80 de pui pe minut. Adica, fiecare macelar trebuie sa sacrifice un pui de gaina intr-un timp mai scurt decat o secunda. Cand sa mai gandesti? Munca, somn, papica, shopping. Asta e America. Dar sa nu credeti ca totul e negru. Nici pomeneala. In numarul viitor veti citi lucruri bune despre scoala americana si despre turism. Teofil IVANCIUC