Jenant, mişeilor! Vino, Doamne, să vezi ce a mai rămas din oameni!

Dumnezeu are cu siguranță simțul umorului. Și, dacă uneori istoria e ciclică, cred că e pentru a ne arăta cât am evoluat sau am involuat. O fi modul lui Dumnezeu de a ne obliga să ne uităm în oglinda propriei conștiințe și a istoriei. Se spune că fiecare generație a avut vanitatea de a crede că lumea se va sfârși, la propriu, odată cu ea. Nici ge­nerația noastră nu face excepție, pentru că pandemia de Coro­navirus a fost prezentată ca o Apocalipsă în desfășurare. Dacă ne uităm puțin în istorie și îndepărtăm vălul fricii, vom
descoperi, însă, că nu suntem cea mai oropsită generație, ci dimpotrivă, cea mai răsfățată și, poate de aceea, cea mai slabă. Pandemia de Coronavirus este asemănată foarte des cu cea de gripă spaniolă, care a „lovit” România în anii 1917-1918. În acea perioadă, țara noastră era  „ciuntită”, redusă la o treime din suprafața ei, se afla în război și era în pericol iminent de dispariție. Iar pe deasupra se confrunta cu două epidemii: cea de tifos și cea de gripă spaniolă. În această imagine „apocalip­tică”, s-au găsit totuși oameni care să țină aprinsă flacăra speranței și să viseze în conti­nuare nu la supraviețuire, ca și noi, cei de astăzi, ci la împlinirea celui mai înalt ideal național: Marea Unire. Atunci, din suferință, boală, foamete, moarte și disperare, unii lideri au găsit resursele de a crede în continuare în șansa acestui popor și, mai important, de a-i face și pe cei mulți să creadă.
De aceea, sunt convinsă că la baza înființării statului național unitar român stau nu doar jertfele din Primul Război Mondial și lobby-ul politic de după, ci și acest eroism nevăzut al celor care s-au încăpățânat să spere și să creadă. Pentru ei cred că a sal­vat Dumnezeu România şi atunci, și de fiecare dată când s-a aflat pe marginea Apocalipsei. Dar astăzi cine mai ține lumâ­narea aprinsă? Oare pentru câți mai merită salvată această țară?