Jenant, mişeilor / Vino Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni

În timp ce o voce piţigăiată şi gravă explica la televizor la cât se ridică prejudiciul cauzat de falşii revoluţionari, mi-am amintit de familia martirului Daniel Horia din Baia Sprie, mort, în timpul Revoluţiei, la Otopeni. Pe fundalul sonor al miliardelor primite ilegal şi altor drepturi enumerate de reporter, vedeam doi bătrâni sleiţi de puteri, sprijiniţi într-o cruce. Uscaţi de lacrimi şi de umilinţă, nu cred că s-ar mira să afle despre dosarul afacerii cu certificate de revoluţionar.

Pe ei, părinţii unui martir adevărat, statul i-a umilit de prea multe ori. Întâi, le-au trimis băiatul mort într-un coşciug prea mic şi, ca să încapă,

l-au pus cu capul într-o parte. Apoi, au făcut o groapă prea mică. Deh, mereu am fost zgârciţi cu eroii adevăraţi. Apoi, prin 2010, le-au tăiat şi indemnizaţia de 300 de lei, pe care o primeau pentru fiul lor mort.

S-au schimbat certificatele de revoluţionar, ei trebuiau să depună o cerere, dar nu i-a anunţat nimeni, aşa că au rămas şi fără acei bani. Din pensiile mici, au plătit un avocat să le facă dreptate în instanţă. Degeaba însă. Acum sunt resemnaţi, nu mai vor nici bani, nici gradaţii, nici hârtii.

La dreptate şi adevăr, nici nu mai îndrăznesc să spere. În tot acest timp, nişte falşi revoluţionari primeau 2000 de lei pe lună şi o grămadă de drepturi. Mă îndoiesc că Daniel Horia, şi alţi tineri ca şi el, au murit în decembrie 1989 pentru o astfel de Românie.