Jenant, mişeilor! / Veterani şi onoare

La prima vedere, nu ştii dacă seamănă a pustnic sau a Moş Crăciun zdrenţuros. Poate câte puţin din fiecare. Oricum, aşa, cu barba lui albă şi lungă, cu ochii care par gata să verse şiroaie de lacrimi şi porumbeii care i se odihnesc pe zdrenţe, omul acesta pare desprins din Pateric.

El nu ştie nimic despre parade sforăitoare de Ziua Veteranilor de război, nici despre jerbe şi coroane depuse cu mimica falsă a unui respect mimat, nu cred că a căutat vreodată în „Dex” ce înseamnă onoare, demnitate şi curaj. Pur şi simplu le trăieşte. Pe bătrânelul meu îl cheamă Dobri Dobrev.

Are 99 de ani şi e surd: Şi-a pierdut auzul în timpul cei de-al doilea Război Mondial. Parcurge 25 de kilometri pe jos, zilnic, pentru a ajunge din orăşelul său la Sofia, Bulgaria. Şi da, cerşeşte. Dar nu, nu pentru el. El se descurcă din cei 80 de euro, cam cât pensiile noastre sociale minime. Toţi banii pe care i-a strâns de-a lungul timpului, vreo 40.000 de euro, i-a donat orfelinatelor care nu îşi puteau plăti datoriile.

Ştiu, în viziunea multora e doar un nebun. Pentru mulţi, nebun a fost şi Aurel State, eroul din cel de-al doilea război mondial care s-a aruncat de la etajul doi ca să nu-şi toarne camarazii şi care după 10 ani în gulagurile siberiene şi alţii, mulţi, în cele româneşti spunea în faţa anchetatorilor doar atât: „nu ştiu nimic”.

Nebun o fi fost şi generalul care, cu un ochi scos în timpul bătăliei, nu şi-a abandonat soldaţii. Şi ofiţerii care au refuzat trădarea. Şi cei care au murit pentru o ţară care nu-i cinsteşte.

Nebuni sunt toţi cei care, asemeni lui Dobri îşi jertfesc onoarea lor pentru onoarea altora, care nu spun „eu am făcut destul” sau „nu puteam face nimic”.

Numai că, fără „nebunia” lor, n-ar mai fi niciun dram de normalitate în lumea asta.