Jenant, mișeilor! / Valori

De fiecare dată când, privind cu un amestec de milă, admiraţie şi recu­noştinţă, ascultam poveştile deţinu­ţilor politici, compătimindu-i şi bucurându-mă că nu am trăit teroarea cumplită a regimului comunist, ei răspundeau zâmbind amar: „nu vă bucuraţi, voi o să aveţi ispite mai mari”. Şi au avut dreptate.
După un sfert de veac de democraţie, încă trebuie să ne argumentăm crezurile şi opţiunile, mereu atenţi să nu supărăm „ceva domni”, deşi niciodată în istorie noi n-am luptat „împotrivă”, ci „pentru”. Doar Pen­tru neamul, pământul şi crezul nostru.
Azi, cei care luptă pentru identitatea naţională, libertatea de gândire şi de credinţă nu mai sunt traşi pe roată ca Atanasie Todoran, sau condamnaţi la moarte ca Radu Gyr, dar sunt stig­matizaţi, consideraţi extremişti, fas­cişti, ultra­naţionalişti, antieuropeni.

La fel ca în reeducările comuniste, adepţii „politically correct” ar vrea ca acest neam să se dezică de stră­moşi, de crezuri, de valori, de ei în­şişi. Să nege tot şi să se nege pe sine.
Bătrânii noştri, fără carte multă, spuneau răspicat că pentru lucrurile în care credem şi pe care le iubim, nu datorăm explicaţii nimănui şi, mai ales, nu datorăm nimănui scuze.
Şi nu ştiu ce e mai grav: să condamni un om pentru ideile lui, sau să dis­cuţi, să negociezi, ca la piaţă, jertfa eroilor acestei ţări? Să pui semne de întrebare peste cele mai glorioase pagini ale demnităţii noastre naţio­nale, sau să arunci în derizoriu o jertfă sfinţită cu sânge?

Ispitele noastre sunt mai mari, pentru că sunt mai perfide. Dacă ade­vărata măsură a unui om şi a unui neam este dată de nivelul cel mai de sus la care s-a putut el ridica, atunci măsura neamului nostru va fi dată mereu de Eminescu, Avram Iancu, de martirii temniţelor comuniste, de eroi ca Atanasie Todoran. Ori, a nega astfel de valori înseamnă a coborî nu valoarea lor, câştigată prin jertfă, ci valoarea noastră ca neam.