Jenant, mişeilor! Uniți de neîncredere

„Până când nu vor deveni conștienți, nu se vor revolta niciodată și până când nu se vor răzvrăti, ei nu pot deveni conștienți.”

George Orwell
 

 
De câțiva ani, ceea ce desparte societatea românească a devenit, paradoxal, singurul lucru care ne și unește: neîncrederea. Românii nu mai au încredere nici în birocrații de la Bruxelles, nici în politicieni, indiferent de culoarea politică, iar politicienii nu mai au încredere în români. Ne considerăm, unii pe alții, proști, inculți, needucați. E adevărat, noi îi considerăm și hoți și corupți. Iar ei doar proști și ușor de manipulat, oameni care nu înțeleg de vorbă bună, ci doar cu amenzi și sancțiuni. Relația Stat-cetățean, care ar trebui să fie bazată pe încredere și sprijin re­ciproc, e falimen­tară. Pentru că, la baza ei, nu mai e nimic care să o susțină, cu toate încercările politicienilor de a crea speranțe și cu toată sforțarea românilor de a le crede, măcar pe termen scurt.
Viitorul e văzut, și de o parte și de alta, ca un teren arid, din care nu poate răsări nimic bun, din simplul motiv că nimeni nu a semănat nimic bun. Sleiți de puteri, speranțe și vlagă, am pierdut deja „războiul” pentru că am abandonat lupta. Nu mai e nimeni care să ridice de jos steagul și să-l ducă mai departe, nimeni care să mobilizeze, să entuziasmeze, să dea putere, să se revolte, să întrebe, să gene­reze energie. Să fie viu și liber în gândire și în cuget.
Neîncrederea și frica ne-a para­lizat orice urmă de curaj și omenie, orice biet reflex de li­bertate. Singura forță mobilizatoare care funcționează la noi este, din păcate, ura: față de politicieni, de țară și chiar față de noi înșine. Însă, cel mai tare îi urâm pe cei care nu se tem.

În închisoarea Pitești, reeducații deveniți torționari după ce erau trecuți prin chinurile experimentului, îi torturau sălbatic și de bună voie mai ales pe cei care se încăpățânau să reziste. Teoretic, pentru că, aveau impresia că, din cauza lor nu vor ieși din închisoare. Practic, pentru că ei reprezentau dovada că se poate rezista și că, implicit, din cauza lor, stând față în față cu propria conștiință, cândva vor trebui
să-și recu­noască lașitatea și înfrângerea. Pe când, dacă nu există învin­gători, toți învinșii se pot minți că nu au eșuat.