Jenant mișeilor! Unde sunt cei ce nu mai sunt?

Grăbit, cu simțurile amorțite de suficiență sau renunțare, cu un ochi la facebook și altul la știrile de la ora 5 (deh, eu sunt un om informat), cetățeanul român s-a oprit pentru o clipă ca să cugete cu voce tare: „Dom’le ce a ajuns țara asta... nu mai avem dom’le profesori cum aveam, nici ziariști, nici oameni de cultură, nici elite. Și nici preoții, nici medicii nu mai sunt cum erau. Nici măcar muncitori nu mai găsești. Suntem o țară de rahat”.
Desigur, nu-i trece prin cap că nu are cine să promoveze elitele, dacă majoritatea,  ca și el, preferă vedete botoxate și cancanuri în loc de cultură. Nu se gândește nicio clipă că profesorii pe care îi certa el că i-au dat notă mică lui fiu-su s-or fi săturat să primească ei lecții. Sau că medicul, pe care îl consideră egalul lui, pentru că a citit pe forumuri despre leacuri și boli, poate ajunge într-o zi la capătul rabdării. Sau că preotul, pe care îl judecă toți mai ceva ca la Judecata de Apoi, este slujitorul lui Dumnezeu, nu al oamenilor etern nemulțumiți ca și tine. Sau că jurnalistul pe care îl consideri egalul tău pentru că faci postări pe facebook și scrii dude pe instagram, s-a săturat să-ți tot prezinte adevărul cu orice risc, când tu nu ai nevoie de el.
Chiar așa, pentru ce întrebi de elite? Ce rol să aibă ele într-o țară în care cele mai citite „pu­blicații” sunt facebook și instagram și în care majoritatea po­pulației cumpără cărți pentru că se asortează cu mobila.
Ce rol să mai aibă preotul, profesorul, medicul, jurnalistul, omul de cultură etc. când majoritatea cetățenilor se cred și preoți, și profesori, și medici, și jurnaliști etc. sau cel puțin mai buni decât ei. Iar ceilalți cetă­țeni, care mai au „prostul obicei” să respecte și să aprecieze oamenii, s-au ascuns în tăcere și anonimat, sătui să lupte cu un popor care vrea musai să se arunce în prăpastie, convins că așa va învăța să zboare.
Deci nu mai întreba „unde sunt cei ce nu mai sunt (cum au fost)”.

„Când va cădea, Marele-ntuneric, vei vedea”, vorba poetului.
Dar, desigur, va fi târziu. Și tu, ca cetățean, vei fi tot nevinovat. Iar ea, țara, tot de rahat și tot vinovată. La fel ca și toți cei care nu te educă, vindecă, informea­ză, mântuiesc cu forța, între două runde de navigat pe net și trei înjurături scurte, că deh, asta e datoria lor. Să-și facă treaba în liniște și să aștepte până când cineva va avea nevoie de oameni adevărați în țara asta.

Desigur, uneori, o voce ațipită numită conștiință te mai întrea­bă: „dar cetățenii, ei mai sunt cum au fost?”. „Unde sunt cei ce nu mai sunt?”