Jenant, mişeilor! Un text premonitoriu a lui Nicolae Steinhardt

Suntem pierduți: nu văd nicio nădejde de nicăieri. Suntem lași? Da și nu, curajul implică existența unei cât de mici, infime șanse de reușită. Și nu există. Suntem perfect închiși, prinși în cursa de șoareci, ferecați, țintuiți. Buni de a fi luați în râs ori îngăduiți a face bancuri după pofta ironiilor noastre căci nu mai prezentăm niciun pericol: ne-au fost prelucrate chiar sufletele. Altceva nu avem: nu curajul, ci demnitatea. Ne purtăm înlăuntrul cursei ca niște șobolani înspăimântați și nebuni. Ce facem? Dăm vina pe alții, ne denunțăm de istov unul pe altul, ne văicărim, ne urâm între noi, mințim, înșelăm, consimțim a săvârși cele mai josnice treburi, ne vindem sufletul pentru un blid de linte, trăim cu dezinvoltură pe două planuri, al realității și al minciunii, ca și cum aceasta ar fi starea normală a omului, ca viermele la rădăcina hreanului, ne-am adaptat și acomodat minciunii și răului, a pierit din noi orice compasiune, orice „țintă”, suntem gata în orice clipă a ne lepăda și rușina de Hristos, a ne vinde fratele.
Răbdăm iarna aceasta lungă și neîndurătoare ca un blestem cu ochii deschiși, cu gura închisă, cu urechile surde, indiferenți, umiliți, și fără a ieși în afară și a refuza mitomania. Ne este frică de moarte mai mult decât ar fi normal și ne este frică unul de altul: dovadă a gradului de nemernicie la care am ajuns. Îmi place a crede că ne purtăm ca eroii unui roman de Edgar Wallace, „Two o-clock Tod”, unde creierul bandei, Tod Hay­dn, spre a capta și jefui pe un tânăr milionar australian ve­nit în Anglia, organizează banda și distribuie rolurile: unul va fi nobilul lord, altul valetul, altul majordomul, altul omul de afa­ceri, alta frumoasa secretară etc. Dar ca să nu se producă o gre­şeală de regie, își obligă com­parșii să-și vorbească unul altuia, chiar și când sunt singuri între ei, în afara prezenței victimei, tot în conformitate cu rolurile respective, ca să le devină firești, să le intre în piele.
Așa și noi. Am intrat în pielea rolului de comparși tăcuți, disciplinați, muștruluiți, am intrat în pielea personajului omului fericit, ne-am împieliţat. Dar știți prea bine despre cine anume spune poporul nostru că s-a împieliţat: nu Hristos, Acela S-a Întrupat! De împielițat, se împieliţează Celălalt, ai cărui robi și roboți perfecți suntem pe cale de a deveni, în ritm de Kali Yuga.

P.S. Acest text a fost scris de Steinhardt în 1988, dar este perfect actual și astăzi. Ca un mesaj peste timp sau ca o ironie a istoriei care se repetă.