Jenant, miseilor ! / Un OM

Demult, obisnuiam sa decupez imagini din carti, si apoi, sa „ansamblez” lumi pe o bucata alba de carton. Atunci, in timpul jocului, un OM mi-a vorbit pentru prima data despre viata. Fetita de pe tabla mea de carton era certata cu ceilalti copii, care nu vroiau sa imparta cu ea jucariile. Fetita plangea, era suparata si mi-a venit sa stric intregul „aranjament” si sa incep sa cladesc „lumea” de la zero, ca s-o fac dreapta. Omul de langa mine m-a oprit. Mi-a explicat ca nu asa se indreapta lucrurile. Si ca fetita nu merita nici jucariile, nici prietenii daca nu invata sa lupte pentru ele, indiferent cat trebuie sa planga. Si fetita a invatat atunci sa lupte pentru idealurile ei. Si, peste cateva zile, pe tabla a aparut o papusa. Fetita a plimbat-o prin toata „lumea de carton”, dar n-a imprumutat-o nimanui. Atunci, Omul de langa mine mi-a spus ca ar trebui sa refac alba tabla din carton. Pentru ca „lumea” pe care am construit-o nu e buna. Daca fetita n-a invatat nimic din experienta cu jucariile si prietenii rautaciosi, ar trebui s-o repete. Pentru ca, indiferent cum se poarta ceilalti cu tine, tu trebuie sa urmezi regulile tale, nu ale lor. Apoi, ma gandeam ca fetitei i-ar placea o casa, cu curte si animale. Dar cum sa aiba o fetita o casa, cu curte si animale? Cum s-o cumpere sau s-o construiasca? Era nerealist. Omul de langa mine m-a invatat ca oamenii au inventat cuvantul „nerealist” pentru a masca lipsa de vointa, de incredere si de credinta. Si ca, daca fetita vrea si crede cu adevarat, nimic nu e imposibil. Asa ca, fetita a inceput sa-si construiasca o casa. Si sa adune animale. Dar, la un moment dat, obosise. Se gandea daca n-ar fi mai bine sa revina la papusa si sa mai astepte. Omul de langa mine m-a oprit din nou sa „demolez” lumea de carton si mi-a explicat ca, indiferent cat de greu e un drum, trebuie sa continui. Si trebuie s-o faci fara sa te plangi si fara sa plangi. Si, m-a mai invatat ca, din tabla nu va ramane amintirea jocului cu papusa, ci amintirea casei construite din greu, cu oboseala, nervi si suferinta. Acel OM a fost mama mea. Si cum se implinesc 15 ani de cand nu ma mai poate impiedica sa „demolez” lumi de carton, imi permit un gest egoist. Azi, folosesc aceasta rubrica nu pentru a scrie despre politica, filozofie sau nervi. Ci pentru a-mi cere scuze. Ei. Multa vreme, m-am gandit la vorbele spuse de ea, atunci, pe cand „ansamblam” lumi. Si ca m-a educat gresit pentru lumea reala, desi tot una de carton e. Acum, vreau sa-mi cer scuze. Si sa-i spun ca avea, ca intotdeauna, dreptate. Pentru felul in care sunt aranjate piesele pe tabla e numai vina sau meritul tau. Ioana LUCACEL ioana@gazetademaramures.ro