Jenant, miseilor! / Un Colosseum numit Romania

Am un soi de pasiune obsesiva pentru „Gladiatorul”. Foarte posibil datorita modului naivo-romantic in care eroul e gata sa moara pentru onoarea lui si pentru un vis numit Roma. Sau pentru faptul ca striga in continuare, cu aceasi tarie, „putere si onoare”, desi nu mai e general, ci sclav. Sau pentru faptul ca, de cate ori il vad/revad, mi se pare ca in arena Colosseum-ului am sta noi, romanii. Nepasatori la proviziile de grane, la costurile exorbitante ale jocurilor organizate de „imparat”, saraci, umiliti, dar veseli, animati, strigand „omoara, omoara”! Cu toata filosofia legata de civilatie, umanism si toleranta, am ramas cu instinctul stramosilor din arena Colosseumului. Ne-am pastrat setea de sange. La fel, si guvernantii, si-au pastrat instinctul lor de supravietuire si setea lor de putere. Adaptat, discursul senatorilor romani de atunci e inca perfect valabil: „creeaza magie pentru ei si le va distrage atentia. Le va lua libertatea, si ei vor aplauda in continuare. El le va aduce sange si ei il vor iubi pentru asta”. N-am fost fan Anghel, nu l-am laudat niciodata. Nu imi plac parlamentarii si Voicu de exemplu, mi-e chiar antipatic. Nu-mi place nici Nastase sau Becali si nici nu i-am crezut vreodata imaculati, morali si cinstiti. Dar dupa fiecare poveste cu DNA si arestari simt nevoia sa ma uit la „Gladiatorul”, sperand sa inteleg de ce poporul, oricat de insetat de „sange”, nu se gandeste ca arestul preventiv nu e normal, ci trebuie sa fie o exceptie, de ce nu analizeaza, de ce nu vrea probe, ci doar zornait de catuse, de ce... E suficient ca, din cand in cand, „imparatii” sa gaseasca cativa gladiatori si sa-i arunce in arena. Poporul din arena condamna mai repede si mai discutabil decat justitia si striga fara remuscari „omoara”! Ciudat e ca, dupa astfel de episoade garnisite cu comentarii stupide de genul „o fi facut ceva, ca justitia nu greseste”, de parca judecatorii ar fi niste zei romani, nu niste oameni, multimea isi schimba optica cu 180 de grade, daca se intampla sa ajunga ei „pe nisipul Colosseumului”. Atunci, brusc, descopera ca toti oamenii, fie ei alesi sau judecatori pot gresi. Si ca, egalitatea in fata legii nu inseamna doar sa poti condamna, ci si achita pe oricine. Numai ca e prea tarziu. Din arena se striga deja: „omoara, omoara”! Ioana LUCACEL ioana@gazetademaramures.ro