Jenant, miseilor! / Umbrela pentru indoieli

Am auzit undeva o poveste. Intr-un sat era seceta mare. Pamantul incepuse sa crape, vitele se intorceau din pasune flamande si oamenii se temeau ca nu vor mai avea ce sa bage in gura. Disperat, preotul satului i-a chemat pe toti, cu mic cu mare, la biserica, sa se roage pentru ploaie. Oamenii au venit. Unii de gura popii, altii de a satului. Unii aprindeau lumanari, altii se vaicareau, altii se gandeau ca pierd vremea. In total, vreo 1000 de suflete. Dar, dintre toti, o singura fetita si-a adus umbrela. Dupa povestea asta, mi-am amintit de Steinhardt si i-am dat dreptate. Toate problemele noastre pornesc din lipsa de curaj sau de incredere/credinta. Nu stiu daca din cauza comunismului, a firii noastre care se lauda cu slogane gen „mamaliga nu explodeaza” sau pur si simplu a lipsei de onoare, am ajuns un neam de suspiciosi si banuitori. Un neam indoielnic care se indoaie de orice. De sine, de istoria sa, de modul in care i-a fost facturata lumina, de sinceritatea vecinului, de dragostea nevestei, de notele fiului si de propriile capacitati. Mai grav e insa ca am ajuns sa ne indoim pana si de puterea de a crede in ceva si cineva. Asemeni satenilor adunati in biserica, ne rugam, luptam, credem cu jumatati de masura, gandind: „acum incerc, dar nu cred sa se implineasca” sau „acum ma rog, dar poate rugaciunea mea va fi ascultata, poate nu”. Intrebat cand pierzi o batalie, un general celebru a raspuns: „atunci cand crezi ca ai pierdut-o”. Daca generalul era roman, raspundea probabil „atunci cand n-ai noroc”, „atunci cand n-ai suficiente resurse”, „atunci cand nu ploua” sau „atunci cand ploua”. Sincer, nu stiu daca trebuia sa-mi scriu rubrica pe tema asta. Si, avand indoieli, nu stiu daca aveam dreptul sa o scriu. Dar stiu sigur ca daca o sa ma intrebe cineva, vreodata, „cand pierzi o batalie?”, o sa deschid umbrela. Ioana LUCACEL ioana@gazetademaramures.ro