Jenant, mişeilor! / Umbre

De frica DNA, din miserupism, scârbă sau deziluzie, România a devenit o ţară de oameni care, în mare parte, fac, degeaba, umbră pământului. În basme şi în concepţia mistică „umbră” e totuna cu stafie, cu duhul unui om mort. Şi poate că nu e greşit. Un om care îşi duce viaţa mecanic, amânând să trăiască de azi pe mâine, e un mort. E adevărat, unul viu.

Paralizaţi de frică din cauza neştiinţei şi necredinţei în Dumnezeu şi în noi, scârbiţi de lume, secătuiţi de puteri, neanimaţi de idealuri înalte, ne scurgem între ieri-azi şi mâine, convinşi că nu putem altfel.

Se spune că doi copii se dădeau cu patinele pe un lac îngheţat. Era o după-amiază înnorată şi friguroasă, dar copii se jucau fără probleme, când deodată gheaţa s-a crăpat şi unul dintre ei a căzut în apă. Celălalt copil, văzând că prietenul lui se sufoca sub gheaţă a luat o piatră şi a început să bată cu ea, cu toată forţa, până ce a reuşit să spargă gheaţa şi să îl salveze pe prietenul său. Când au ajuns pompierii şi au văzut ce s-a întâmplat, s-au întrebat: cum a reuşit? Gheaţa era foarte groasă, este imposibil să fi putut să o spargă cu piatra aia şi cu mânuţele lui aşa de mici!

Atunci, un bătrân, care era în apropiere, a zis: „Eu ştiu cum a făcut”. „Cum?” l-au întrebat ceilalţi. „Nu era nimeni în apropiere ca să-i spună că nu se poate”

Până la urmă, între a fi oameni sau umbre e o limită foarte subţire. Diferenţa o face un singur lucru: curajul de a crede că poţi sparge gheaţa.