Jenant, mişeilor! / Trădare

Am citit recent un articol al unui apropiat al lui Nae Ionescu, scris în perioada interbelică, despre modul greşit în care calificăm oamenii din funcţii publice, apreciindu-i pentru orice „mizilic” neesenţial şi omiţând că le lipseşte esenţialul.

Lucrurile cred că nu s-au schimbat prea mult de atunci. Românii apreciază în continuare preoţii pentru simţul practic, învăţătorii pentru credinţa în Dumnezeu, politicienii pentru frumuseţe sau cultură generală, artiştii pentru înţelepciune şi elevii pentru creativitate. Am inversat, ca într-un puzzle calităţile care trebuiau să compună un om cu statut public şi, culmea, ne mirăm la final că forma puzzle-ului nu e cea de pe cutie.

Poate nu întâmplător, păcat înseamnă „a rata esenţialul în viaţă”, iar defect şi trădare au aceeaşi rădăcină etimologică. Pentru că un astfel de defect, pe care românii îl ignoră, înseamnă de fapt trădarea menirii tale sau ratarea esenţialului. Un preot fără credinţă în Dumnezeu nu e preot, oricât simţ practic ar avea; un învăţător fără înţelepciune şi capacitatea de a transmite informaţii, nu e învăţător, oricât ar fi de bun creştin; un politician fără simţ practic şi realism nu e politician, oricât ar fi de carismatic sau deştept; un artist fără creativitate nu e artist, oricât ar fi de cult sau înţelept, iar un elev care nu e disciplinat şi sârguincios nu e elev, oricât ar fi de creativ.  

Încurcând astfel calităţile oamenilor, România a ajuns o ţară în care fiecare om dintr-o funcţie publică e apreciat ca fiind „bun”. Numai că e bun la cu totul altceva decât ar trebui să fie.