Jenant, mișeilor! / Toleranţă. Toleranţă! Toleranţă?

Povestea asta cu toleranţa a devenit un laitmotiv al ultimilor ani. O frază la fel de goală şi de sterilă ca şi celebrul „uniţi în diversitate”. Toate programele fina­n­ţate din bani europeni, toate conceptele de „corectitudine politică” şi toate cu­rentele aşa-zis europene de gândire ne învaţă să fim toleranţi. Şi chiar ne sti­mulează pentru asta: dacă nu ai un anumit procent de beneficiari rromi, de exemplu, nu primeşti fonduri; dacă faci festival naţional, nu multi-cultural şi multi-etnic, nu primeşti bani; dacă nu te adresezi şi minorităţilor sexuale, eşti extremist.
Sincer, eu, ca român „normal”, apar­ţinând majorităţii, m-am săturat. În primul rând, m-am săturat ca o Europă care promovează principii inechitabile (cum e cu Europa cu două viteze?), care închide în grabă dosarele românilor ucişi într-un atentat la Londra, care ne trimite rromi acasă, pachet, care ne condamnă, in corpore, ca fiind un popor de hoţi şi, nu în ultimul rând, care are o istorie stropită din plin cu sângele unor epurări etnice şi religioase, să ne ţină lecţii de toleranţă.
Nouă, românilor, ne pot fi reproşate mul­te neajunsuri, dar lipsa de toleranţă, în niciun caz. Din contră, românii au fost învăţaţi, de mici, să tacă şi să rabde, s-au revoltat doar atunci când cuţitul a trecut deja prin os, şi mereu doar pentru a se apăra. O ţară care n-a avut epurări etnice, nici războaie religioase, nici sclavie, mi se pare că poate da ea lecţii de toleranţă Europei.
În mod ciudat, azi, o Europă intolerantă cu rromii, de exemplu, ne învaţă pe noi toleranţa. Noi, care din Evul Mediu aveam o lege care suna cam aşa: „Dacă un ţigan a furat o pasăre, lasă-l, nu-l pedepsi”. Iar noi, plecând mereu capul, aşa cum ne-au învăţat străbunii, ne supunem, ascultăm, implementăm.

Ce nu ştiu europenii este că toleranţa înseamnă respect şi acceptare reciprocă. Noi i-am acceptat aşa cum sunt, ne-am unit în diversitatea lor, le-am adoptat principiile, dar, din păcate, le-am uitat pe ale noastre. Am uitat că a fi român e o virtute, şi nu e defect. Am uitat să-i pri­vim în ochi şi să ne considerăm egalii lor. Şi am uitat să le spunem: „Eu ştiu mai bine”. Oare „toleranta” Europă ar suporta un astfel de răspuns?