Jenant, mişeilor! / Timp şi timpuri

Steinhardt credea că omul poate fi definit cel mai bine ca paradox. Suntem în acelaşi timp „noi” şi contrariul nostru în aceeaşi măsură. Numai că, din păcate, omul contemporan ajunge să confunde prea mult şi prea des planurile şi, din lipsă de timp sau din proasta lui gestionare e mai mult „contrariul său” decât „el însuşi”.

O persoană pe care n-o recunoaşte, n-o place, dar se scuză că „n-are încotro”. E inutil să-i aminteşti ce a însemnat „greul” pentru părinţii, bunicii şi străbunicii noştri, el e convins că lui îi este cel mai greu. Şi e inutil să-i spui că generaţiile trecute au făcut războiul, au clădit case, au muncit pământul, au crescut copiii şi  aveau timp pentru toate.

Niciunii dintre prietenii tineri nu au timp să sune să întrebe pur şi simplu „ce faci”. În schimb, prietenii de 80-90 de ani fac asta constant. O fi programul? Poate. Eu zic că e mentalitatea şi cultul prieteniei. Bădia Tache Rodas, cel trecut neînfrânt prin Iadul de la Piteşti, deşi surd în urma bătăilor, ascultă mai mult decât noi, cei de azi. Are timp pentru toate şi pentru toţi şi transformă într-o adevărată sărbătoare orice întâlnire cu un om. Bătrân, plin de suferinţe şi boli, nu se plânge niciodată.

E mereu vesel, mereu optimist, mereu răbdător şi liniştit ca şi cum nimic în afară de omul din faţa lui nu e mai important. Am vorbit cu mulţi oameni, dar din păcate n-am întâlnit în generaţia de azi niciunul asemeni lui. Şi culmea, la 90 de ani, mi se pare mai tânăr decât mulţi dintre tinerii de azi. Pentru că ei uită să viseze, să lupte şi să creadă înainte să înveţe asta, pe când bădia Tache continuă să facă toate astea.