Jenant, mişeilor! / „Sloboade, Doamne-n lume nebunia!”

„Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?

E, Doamne, lumea plină de cuminţi,

E plin pământul de martiri şi sfinţi

Atinşi de filoxera-nţelepciunii.

Tăcută-i gloata de-nţelepţi ca sfinxul

În faţa lumii şi-a nemărginirii

Şi-ascultător de rânduiala firii,

Cu un plăvan în jug trudeşte insul.

Scâncesc cuminţii-n chingile durerii

Şi, sângerând din răni adânci blândeţe,

Lângă neveste mor de bătrâneţe,

Necutezând să tragă spada vrerii.

Boleşte omenirea ca o juncă

Şi nimeni nu-i ca să-i sloboadă sânge;

S-a-mpotmolit istoria şi plânge,

Cu prora-nfiptă într-un colţ de stâncă.

Nu se mai nasc nebuni care s-o mâne

Cu bâta de la spate, ca pe-o vită,

Acestui veac să-i pună dinamită

Şi evu-nţelepciunii să-l dărâme.

O! Doamne, Doamne, unde-s Don Quijoţii?

E lumea plină de-alde Sancho Panza

Ce nu-ndrăznesc să mânuiască lanza,

Ci scutieri cuminţi se vor cu toţii.

Unde-s nebunii? Unde-s Machedonii

Să tragă spada şi să taie nodul?

Tânjeşte după glorie norodul

Şi nu-s Cezari să-l treacă Rubiconii…

Sloboade, Doamne-n lume nebunia,

S-o răvăşească şi să o răstoarne,

Ca un berbec să ia pământu-n coarne

Şi-acestui veac să-i surpe temelia!”

Demostene Andronescu

P.S. Unii spun că valoarea unui om e dată de „bagajul de suferinţă” pe care l-a acumulat. Cred însă că valoarea unui om e dată mai degrabă de „doza de nebunie” pe care a fost în stare să şi-o asume. Şi că suferinţa e numai o „garnitură” a ei.

E ciudat, toţi oamenii, oricât de cuminţi ar fi, atunci când deapănă poveştile de bătrâneţe sau fac pur şi simplu bilanţuri ca să convingă sau să se convingă că n-au trăit degeaba, nu vorbesc niciodată de momentele în care „regulamentar”, au tăcut, s-au pierdut „în gloată”, de zilele obişnuite în care s-au culcat sătui şi sănătoşi, într-un aşternut moale.

Vorbesc de zilele în care, plângând, strângând din dinţi sau zâmbind, entuziasmaţi sau scârbiţi, au încercat să se lupte cu şi pentru idealul care îi ridică şi care îi striveşte. Pentru că, aşa cum popoarele antice numărau la înmormântarea cuiva numai zilele fericite pe care le-a trăit, noi ne numărăm la sfârşit numai zilele în care am fost „nebuni”.

Cineva spunea că nu-i greu să mori ca un erou. E greu să trăieşti ca un erou. Iar eroii adevăraţi au avut doar un gram de „nebunie” în plus faţă de oamenii obişnuiţi. Şi de viaţă.