Jenant, mişeilor! / Sfânta nebunie

„Nebun, da, sunt nebun!

Dar, lume, dacă

N-ar fi nebuni, ai fi de tot săracă,

Ţi s-ar usca şi ramuri, şi tulpină

De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină.

Şi-ai fi de tot comună şi banală,

Şi viaţa ţi-ar fi searbădă şi goală,

Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii

De n-ar muri în locul lor nebunii”.

Demostene Andronescu

Se spune că, într-o mănăstire, era o icoană considerată a fi făcătoare de minuni. Într-o zi, în faţa icoanei a îngenunchiat un bărbat  bogat şi cu stare socială înaltă. Avea sănătate, putere, bani. Dar se ruga lui Dumnezeu să primească mai mult. În spatele lui, a îngenunchiat un bărbat umil.

Nu mai avea loc lângă icoană, dar se ruga cu voce tare, printre lacrimi: „Doamne, ajută-mă să-mi pot lua şi eu o pâine azi”.  Bogatul, deranjat de ruga amărâtului, se întoarce nervos: „ia, măi, bani, dute şi ia-ţi o pâine şi pleacă de aici, nu-l deranja pe Dumnezeu cu prostiile astea, lasă-l să mă ajute pe mine!”. Săracul a plecat bucuros, iar bogatul s-a întors la icoană, fericit şi el că acum Dumnezeu se va ocupa doar de rugămintea lui. A cui rugăciune a fost împlinită?

Îmi amintesc de povestea asta de câte ori văd cozile de la hramuri sau moaşte. Şi, de câte ori, recitindu-l pe Steinhardt, îmi amintesc cum trebuie să fie un creştin şi un român adevărat: trebuie să aprindă lumânări, să facă mătănii şi alte lucruri formale, dar „cu nebunie”. De fapt, nebunia asta, a la Don Quijote e, cred, ceea lipseşte României de azi. Degeaba avem inteligenţi, educaţi, experimentaţi, oameni umblaţi prin lume, credincioşi, valoroşi şi de caracter. Pentru că le lipseşte acea nebunie care e deopotrivă sfinţenie, eroism şi virtute supremă, care îi îndemnă să meargă până la capăt, indiferent de riscuri, sacrificii, răsplată sau repercusiune. Fără astfel de nebuni, istoria României ar fi de tot săracă.

Horia, Cloşca şi Crişan trebuie să fi fost „nebuni” să se pună rău cu nobilimea.  Ştefan cel Mare care, în 50 de războaie, ar fi putut să-şi piardă de cinzeci de ori capul, însă de fiecare dată a ales războiul din aceeaşi „nebunie”. Mareşalul Antonescu, la fel, trebuie să fi fost „nebun” când a spus: „Ostaşi români, vă ordon, treceţi Prutul!”. Cei care s-au împotrivit comunismului trebuie să fi suferit şi ei de un dram de „nebunie”. La fel şi tinerii ieşiţi pe străzi în 1989.